„Mamo, ai uitat de pată!” – Viața mea ca soacră în România. Familia chiar înseamnă totul?

— Elena, ai uitat să cureți pata de pe fața de masă! strigă Irina din bucătărie, cu vocea ei tăioasă, care mă face să tresar de fiecare dată. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și frecat, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu e prima dată când primesc astfel de observații, dar astăzi doare mai tare ca oricând. Poate pentru că e ziua mea de naștere și nimeni nu și-a amintit.

M-am mutat la Radu și Irina acum trei ani, după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins. Casa noastră din sat a rămas pustie, iar băiatul meu m-a chemat la oraș, „să nu fiu singură”. La început am crezut că e o binecuvântare. Dar repede am înțeles că locul meu aici e undeva între bucătărie și camera mică din capătul holului, unde nu intră niciodată lumina soarelui.

Irina are mereu ceva de comentat: ba că nu am pus destulă sare în ciorbă, ba că nu am șters bine praful, ba că nu mă îmbrac „adecvat” când vine cineva în vizită. Radu tace. Se uită la televizor sau stă cu ochii în telefon. Uneori îl aud noaptea cum oftează, dar nu spune nimic. Parcă mi-e dor de băiatul acela care venea la mine plângând când îl necăjeau copiii la școală. Acum e bărbat și nu mai are nevoie de mine decât ca să-i calc cămășile.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei: „Nu mai pot cu Elena asta! Parcă-i invizibilă când ai nevoie de ajutor și peste tot când vrei să fii singură. De ce nu-și vede de bătrânețea ei?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am stat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, și m-am întrebat dacă așa arată bătrânețea: o cameră rece, o casă plină de voci care nu te mai aud.

Uneori mă gândesc să plec. Să mă întorc la casa mea din sat, unde fiecare colț îmi amintește de Gheorghe și de anii când eram tineri și fericiți. Dar apoi îmi amintesc cum Radu m-a rugat să rămân aproape, „că Irina are nevoie de ajutor cu copiii”. Dar copiii cresc și nu mai au nevoie de bunica decât când vor clătite sau bani de buzunar.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai. Aerul era rece și umed. Am privit blocurile cenușii din jur și m-am simțit mai singură ca niciodată. Mi-am amintit de mama mea, cum îmi spunea: „Fata mamii, familia e tot ce ai pe lume.” Dar dacă familia te face să te simți invizibilă? Dacă familia te rănește mai tare decât orice străin?

În ziua aceea am decis să vorbesc cu Radu. L-am așteptat să vină acasă de la serviciu și i-am spus: — Radu, simt că nu mai am loc aici. Nu vreau să vă deranjez, dar nici să fiu povară nu pot. El s-a uitat la mine lung, fără să spună nimic. Apoi a oftat: — Mamă, știi că te iubim… doar că Irina e stresată cu serviciul…

Am vrut să-i spun că și eu am fost tânără și stresată, dar n-am avut curaj. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă până m-au durut ochii.

A doua zi dimineață, Irina a intrat peste mine fără să bată la ușă: — Elena, poți să mergi tu după copii la grădiniță? Eu nu pot azi. Am dat din cap și m-am ridicat încet. Pe drum spre grădiniță m-am întâlnit cu vecina de la etajul doi, doamna Stanciu. — Vai, Elena dragă, ce palidă ești! Nu te simți bine? Am zâmbit forțat: — Sunt bine… doar puțin obosită.

În seara aceea am primit un telefon neașteptat de la sora mea, Maria: — Eleno, vino la noi câteva zile! Nu poți să te pierzi așa… Ai nevoie de aer! Am simțit cum mi se luminează sufletul pentru prima dată după mult timp.

Când le-am spus lui Radu și Irinei că vreau să plec câteva zile la Maria, Irina a ridicat din umeri: — Faci cum vrei. Radu a zis doar: — Să ai grijă de tine, mamă.

La Maria acasă am simțit din nou că trăiesc. Am râs împreună, am povestit despre vremurile bune și rele. Mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit cineva care să mă asculte fără să mă judece.

Când m-am întors acasă după o săptămână, nimeni nu m-a întrebat cum a fost sau dacă mi-a fost dor. Am intrat în camera mea și am privit pe fereastră blocurile reci. M-am întrebat dacă sacrificiul pentru familie chiar merită atunci când familia nu te vede.

Poate că bătrânețea nu înseamnă doar singurătate sau umilință. Poate că trebuie să învățăm să ne prețuim singuri atunci când ceilalți uită să o facă.

Oare câți dintre noi trăim vieți invizibile în casele copiilor noștri? Oare chiar merită să ne pierdem pe noi înșine pentru o familie care uită cine suntem?