„Mi-a spus că nu mă mai iubește”: Povestea unei femei de 50 de ani, părăsită după o viață de sacrificii

— Nu mai pot, Lidia. Nu mai pot să trăiesc așa. Nu te mai iubesc, mi-a spus Mihai într-o seară de februarie, cu vocea tremurândă, evitând să mă privească în ochi. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, iar cuvintele lui au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Am simțit cum mi se scurge viața printre degete, cum tot ce am construit împreună în ultimii treizeci de ani se prăbușește într-o clipă.

Nu am avut niciodată o familie perfectă, dar am crezut mereu că suntem împreună în fața greutăților. L-am cunoscut pe Mihai la facultate, la Iași. Era băiatul acela tăcut, cu ochi calzi și zâmbet timid, care mă făcea să râd când aveam nevoie cel mai mult. Am trecut prin examene, chirii mizere, joburi prost plătite și visuri mari. Ne-am căsătorit la 25 de ani, după ce am strâns bani pentru o nuntă modestă și ne-am mutat într-o garsonieră dintr-un cartier cenușiu.

Anii au trecut repede. Am muncit amândoi din greu: el la o firmă de construcții, eu ca profesoară de română la un liceu din oraș. Am făcut sacrificii pentru fiica noastră, Ana, care acum e plecată la București, cu viața ei agitată și rareori își găsește timp să mă sune. Am pus mereu familia pe primul loc. Am uitat de mine, de pasiunile mele, de prieteniile vechi. Totul pentru „noi”.

Dar „noi” nu mai există. Mihai a început să se schimbe acum doi ani. Venea târziu acasă, era mereu obosit sau nervos. Îl întrebam dacă are probleme la serviciu, dar îmi răspundea sec: „E totul bine.” Am crezut că e doar o perioadă grea. Însă într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine”, semnat „Carmen”. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Am încercat să vorbim. Să-l fac să-și amintească de noi, de tot ce am trăit împreună. Dar el era deja departe. Într-o seară, după ce Ana a plecat înapoi la București, mi-a spus că vrea să divorțăm. Că s-a îndrăgostit de altcineva. Că nu vrea să mă rănească mai mult.

— Și eu? Ce fac eu acum? am întrebat printre lacrimi.
— O să fii bine, Lidia. Ești puternică.

Puternică? Nu m-am simțit niciodată mai slabă. Prietenele mele au încercat să mă ajute: „Ieși din casă! Fă ceva pentru tine!” Dar cum să ieși din casă când tot orașul știe povestea ta? Cum să mergi la piață când vecinele te privesc cu milă sau curiozitate? Cum să-ți găsești liniștea când fiecare colț al casei îți amintește de el?

Mama mea mi-a spus: „Așa sunt bărbații! Trebuie să mergi mai departe.” Dar nu e atât de simplu. Noaptea mă trezesc speriată, cu gândul că voi îmbătrâni singură. Că nu voi mai avea pe nimeni lângă mine când voi fi bolnavă sau neputincioasă. Că tot ce am făcut a fost în zadar.

Ana m-a sunat într-o zi:
— Mamă, nu poți să te lași doborâtă! Gândește-te la tine! Poate e timpul să faci ce-ți place.
— Ce-mi place? Nici nu mai știu ce-mi place…

Am început să scriu într-un jurnal. Să-mi pun gândurile pe hârtie. Să-mi aduc aminte cine eram înainte să fiu „soția lui Mihai” sau „mama Anei”. Am ieșit timid la plimbare prin parc, am vorbit cu vecina mea, doamna Stanciu, care și ea a rămas văduvă acum câțiva ani. Mi-a spus că singurătatea doare la început, dar apoi devine o prietenă tăcută.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu o fostă colegă de liceu, Mariana. M-a invitat la un ceai și am povestit ore întregi despre vremurile bune și despre cât de greu e să o iei de la capăt după 50 de ani.

— Știi ce mi-a zis fiul meu? Că viața nu se termină la divorț sau la pensie! Că încă putem iubi, putem râde, putem visa…

Am zâmbit amar. Mi-e greu să cred asta acum. Dar poate are dreptate.

Mihai s-a mutat cu Carmen într-un apartament nou. Uneori îl văd pe stradă și simt un gol în stomac. Alteori mă gândesc că poate nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.

Sunt zile când mă simt puternică și zile când abia mă ridic din pat. Încerc să-mi găsesc rostul fără el. Să-mi construiesc o nouă identitate. Să cred că merit mai mult decât resturile unei iubiri trădate.

Poate că nu voi mai avea niciodată o familie așa cum mi-am dorit. Poate că bătrânețea va fi grea și singurătatea apăsătoare. Dar poate că undeva, în adâncul sufletului meu, există încă speranță.

Oare chiar există viață după 50 de ani? Oare pot să învăț să mă iubesc pe mine însămi după atâta timp în care m-am pus mereu pe ultimul loc?