Mi-am trimis băieții la magazin, dar doar unul s-a întors acasă

— Vlad, ia-l și pe Radu cu tine la magazin, dar să nu vă abateți de la drum, ai înțeles? am spus, cu vocea tremurândă de oboseală, dar și de grijă. Vlad, băiatul meu cel mare, avea 13 ani și deja se simțea responsabil. Radu, fratele lui mai mic, abia împlinise 7 ani și era mereu cu ochii pe Vlad, încercând să-i calce pe urme. În ziua aceea, eram copleșită de treburi: vase nespălate, mâncare pe foc, telefonul sunând neîncetat. Am crezut că o scurtă plimbare la magazin îi va ține ocupați și mă va ajuta să termin ce aveam de făcut.

— Mami, pot să merg și eu cu Vlad? a întrebat Radu, cu ochii mari și rugători. Am oftat, știind că Vlad nu era încântat de idee, dar nu am avut puterea să refuz. — Bine, dar Vlad, ai grijă de el, da? — Da, mamă, a răspuns Vlad, încercând să-și ascundă iritarea. Au ieșit pe ușă, iar eu am rămas cu gândul la lista de cumpărături și la grijile zilnice.

Timpul a trecut mai repede decât mă așteptam. După 40 de minute, Vlad a intrat pe ușă, transpirat și cu fața palidă. — Unde e Radu? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. Vlad a început să plângă, iar cuvintele i-au ieșit printre sughițuri: — M-am întors să iau pâine, iar Radu a zis că mă așteaptă afară… Când am ieșit, nu mai era acolo! Am alergat pe străzi, l-am strigat, dar nu l-am găsit!

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. M-am repezit pe stradă, urlând numele lui Radu, întrebând vecinii, trecătorii, pe oricine. Nimeni nu-l văzuse. Am sunat la poliție, cu mâinile tremurând, încercând să-mi păstrez calmul. — Doamnă, vă rugăm să rămâneți acasă, trimitem o patrulă, mi-au spus. Dar cum să stau acasă, când copilul meu era undeva, singur, poate speriat, poate… Nu voiam să duc gândul mai departe.

Vecina mea, doamna Stanciu, a venit să mă liniștească. — O să-l găsească, dragă, nu-ți face griji. Dar vocea ei nu reușea să-mi aline frica. Vlad stătea pe canapea, cu fața în palme, repetând: — E vina mea, e vina mea… Am încercat să-l iau în brațe, dar el s-a tras înapoi. — Dacă nu mă întorceam după pâine, dacă nu-l lăsam singur…

Poliția a venit repede, au început să întrebe, să caute, să verifice camerele de supraveghere de la magazin. Orele treceau, iar eu simțeam că mă sufoc. Soțul meu, Mihai, a venit de la serviciu, alb la față, și m-a strâns în brațe fără să spună nimic. În casă era liniște, dar în sufletul meu era furtună.

Noaptea a venit fără vești. M-am rugat, am plâns, am dat vina pe mine, pe Vlad, pe toată lumea. — De ce am fost atât de neatentă? De ce nu m-am dus eu? De ce l-am pus pe Vlad să aibă grijă de fratele lui, când el însuși e doar un copil? Gândurile mă sfâșiau, iar fiecare minut fără Radu era un chin.

Dimineața, poliția ne-a sunat. — Avem o pistă, doamnă. Un bătrân l-a văzut pe Radu plângând lângă un bloc din apropiere. Am alergat acolo, cu inima cât un purice. L-am găsit pe Radu, murdar, cu ochii umflați de plâns, dar viu. M-a văzut și a alergat spre mine, strigând: — Mami! L-am strâns la piept, simțind că nu-l voi mai lăsa niciodată să plece de lângă mine.

Acasă, Vlad nu știa cum să reacționeze. S-a apropiat timid de Radu, iar acesta l-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am plâns toți trei, iar Mihai ne-a privit cu ochii în lacrimi. În zilele următoare, am discutat mult despre ce s-a întâmplat. Vlad încă se simțea vinovat, iar eu încercam să-l liniștesc, deși în adâncul sufletului meu mă simțeam la fel de vinovată.

Familia noastră nu a mai fost la fel după acea zi. Am devenit mai atenți, mai uniți, dar și mai temători. Radu a început să aibă coșmaruri, iar Vlad a devenit mai retras. Eu? Am rămas cu întrebarea: cât de multă responsabilitate putem pune pe umerii copiilor noștri? Oare nu cerem prea mult de la ei, doar pentru că viața ne împinge să facem compromisuri?

Uneori, mă uit la băieții mei și mă întreb: cum putem să-i protejăm fără să-i sufocăm? Cum putem să-i pregătim pentru viață fără să-i expunem la pericole? Voi ce ați fi făcut în locul meu?