Miracolul de Crăciun al Ilincăi: O inimă care a învins tăcerea

— Nu mai avem timp, domnule! Trebuie să decideți acum!
Vocea asistentei răsuna în urechile mele ca un tunet. Eram în sala de așteptare a maternității din Bacău, cu palmele transpirate și inima bătând haotic. Pe hol, mama mea, doamna Rodica, se ruga încet, cu ochii închiși, iar soția mea, Ana, era dincolo de ușa albă, între viață și moarte.

— Domnule Mihai, copilul nu respiră! Trebuie să semnați pentru resuscitare!
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Am semnat fără să văd ce scriu. În mintea mea era doar imaginea Anei, cu burtica ei rotundă, râzând la glumele mele stângace. Și acum… acum totul părea să se destrame.

Au trecut minute care au părut ore. Într-un târziu, o doctoriță tânără, cu ochii roșii de oboseală, a ieșit și s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată.

— Fetița dumneavoastră… s-a născut fără puls. Am făcut tot ce am putut. Încercăm încă să o readucem la viață.

Am căzut pe bancă și am început să plâng ca un copil. Mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit: — Nu renunța! Dumnezeu face minuni de Crăciun!

În acele clipe, am simțit că nu mai cred în nimic. Mă gândeam la toate certurile cu Ana din ultimele luni: stresul banilor, presiunea părinților ei care nu mă considerau destul de bun pentru ea, teama că nu voi fi un tată suficient. Toate păreau acum atât de mici față de prăpastia care se deschidea sub picioarele noastre.

Ușa s-a deschis brusc. O asistentă a strigat: — Avem puls! Are puls!
Am alergat spre ea fără să-mi pese de reguli sau de privirile celor din jur. Am văzut-o pe Ilinca, micuță și palidă, dar vie. Am simțit cum ceva se rupe în mine și se reconstruiește în același timp.

Au urmat zile lungi la terapie intensivă. Ana era slăbită, dar îmi zâmbea printre lacrimi: — Crezi că va fi bine?
— Trebuie să fie bine. Pentru ea… pentru noi.

Familia Anei venea zilnic la spital. Tatăl ei, domnul Viorel, mă privea rece: — Dacă ai fi avut bani mai mulți, poate ați fi mers la privat… Poate n-ar fi trecut prin asta.

M-am simțit mic și neputincios. Îmi venea să țip că nu banii aduc viața înapoi. Dar am tăcut. Ana m-a luat de mână: — Nu-l asculta. Tu ești tatăl Ilincăi și atât contează.

Într-o noapte, când Ilinca încă era conectată la aparate, am ieșit pe hol și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de ani buni. Am promis că dacă fetița mea va trăi, voi face orice să fiu un tată mai bun decât am fost fiu pentru ai mei.

După o săptămână, medicii ne-au spus că Ilinca e stabilă și poate merge acasă chiar înainte de Crăciun. Am plâns toți trei în salonul mic și rece al spitalului.

Ajunul Crăciunului ne-a găsit acasă, cu bradul împodobit stângaci și colinde la radio. Mama a venit cu cozonac și a spus: — Să nu uiți niciodată ziua asta! E miracolul vostru!

Ana m-a privit lung: — Crezi că ne vom descurca?
— Nu știu… Dar dacă Ilinca a putut lupta atât de mult pentru viață, noi n-avem voie să cedăm.

În seara aceea am stat lângă pătuțul Ilincăi și am privit-o cum doarme liniștită. M-am gândit la toți părinții care trec prin astfel de momente și la cât de fragil e totul.

Oare câți dintre noi uităm să prețuim ce avem până când suntem la un pas să pierdem totul? Ce înseamnă cu adevărat un miracol — și câți dintre noi îl recunoaștem atunci când ni se întâmplă?