Miracolul dintr-o cameră mică: Povestea unei familii românești

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești. Mama s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit lung, cu ochii ei albaștri, umeziți de lacrimi nespuse. Tata, care citea ziarul la capătul mesei, a ridicat sprâncenele, simțind că urmează ceva grav.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce plângi? a întrebat mama, lăsând cuțitul jos.

Nu mai puteam să țin în mine. Ani la rând am ascuns totul: vizitele la doctori, tratamentele dureroase, nopțile în care plângeam în pernă de frică să nu mă audă soțul meu, Vlad. Toată lumea aștepta de la noi un copil. „Când faceți și voi un nepoțel?”, „Nu mai stați pe gânduri, că trece vremea!” — replici care mă urmăreau peste tot: la mesele de Paște, la nunți, chiar și la coadă la farmacie.

— Nu putem avea copii… am șoptit. Am încercat tot ce se putea. Am făcut tratamente, am mers la București la cei mai buni doctori. Nimic nu a mers. Și nu mai pot să mă prefac că sunt bine!

Mama a venit lângă mine și m-a luat în brațe. Tata a rămas tăcut, dar i-am văzut lacrimile curgând pe obraji. Pentru prima dată, am simțit că nu mai sunt singură.

Anii au trecut greu. Vlad era mereu lângă mine, dar știam că și el suferă. Îl vedeam cum se uită lung la copiii vecinilor când ieșeam la plimbare prin parc. Îl auzeam noaptea cum oftează adânc, crezând că dorm. Ne iubeam, dar între noi se așternuse o tăcere grea, plină de dorințe neîmplinite.

Într-o zi, sora mea mai mică, Raluca, m-a sunat:

— Ilinca, hai să mergem la mănăstire. Poate găsim liniște acolo.

Am acceptat fără prea mult entuziasm. La Mănăstirea Ghighiu era liniște și răcoare. M-am rugat fără speranță, doar ca să scap de povara din suflet. Când am ieșit din biserică, o bătrână necunoscută mi-a atins mâna și mi-a spus:

— Să nu-ți pierzi credința. Miracolele vin când te aștepți mai puțin.

Am zâmbit politicos și am uitat repede vorbele ei.

Dar viața avea alte planuri pentru mine.

După încă un an de încercări zadarnice, Vlad a venit într-o seară acasă cu o idee nebunească:

— Ilinca, hai să încercăm adopția. Poate așa e scris pentru noi.

La început am refuzat categoric. Cum să cresc copilul altcuiva? Ce va zice lumea? Dar Vlad nu a renunțat. Mi-a arătat povești cu familii fericite, mi-a vorbit despre copii care au nevoie de dragoste. Într-o noapte, după ce am visat un copil cu ochi mari și păr cârlionțat care mă striga „mama”, am știut că trebuie să încercăm.

Procesul de adopție a fost un coșmar birocratic: dosare peste dosare, anchete sociale, vizite inopinate ale asistentului social. Mama era sceptică:

— Nu e sângele tău… O să-l iubești ca pe al tău?

Tata însă m-a sprijinit:

— Un copil e un copil. Dragostea nu ține de sânge.

După aproape doi ani de așteptare chinuitoare, într-o zi friguroasă de februarie, telefonul a sunat:

— Doamna Popescu? Avem o fetiță pentru dumneavoastră. Are trei luni și e sănătoasă tun.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad a început să plângă ca un copil. Când am ajuns la centrul de plasament și am văzut-o pe Maria pentru prima dată — atât de mică, cu ochii ei mari și negri — am știut că e a noastră.

Primele luni au fost grele. Maria plângea mult noaptea, iar eu mă simțeam copleșită. Mama venea zilnic să mă ajute, dar încă era distantă.

— O să vezi că o să fie bine… Dar nu-i spune încă nimănui din familie! Să nu râdă lumea de noi!

Asta m-a durut cel mai tare: rușinea pe care o simțea mama mea pentru alegerea noastră.

Într-o duminică am decis să facem o video-conferință cu toată familia: bunici, verișori, prieteni apropiați. Vlad tremura lângă mine cu Maria în brațe.

— Avem ceva important să vă spunem…

Toți au tăcut brusc. Am ridicat-o pe Maria spre cameră:

— Ea este fiica noastră! Am adoptat-o și suntem cei mai fericiți oameni din lume!

A urmat o liniște apăsătoare. Apoi bunica mea a început să plângă:

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! Să vă bucurați de ea!

Unchiul meu a spus:

— Asta da surpriză! Să vă trăiască!

Mama s-a apropiat de cameră și a șoptit:

— Iartă-mă că n-am avut curajul tău…

Din ziua aceea, Maria a devenit centrul universului nostru. Familia s-a unit în jurul ei și toți au uitat prejudecățile.

Acum, când o privesc cum aleargă prin casă și râde cu poftă, mă întreb: De ce ne e atât de teamă să iubim fără condiții? Oare câți copii ar putea avea o familie dacă am lăsa rușinea și prejudecățile la ușă?