Moștenirea otrăvită: Cum un cadou de la tata mi-a distrus viața și familia

— Marta, vino încoace! Trebuie să vorbim, a strigat mama din bucătărie, cu vocea tremurândă. Am simțit un nod în gât înainte să ajung la ea. Pe masă, între două cești de cafea neterminate, stătea o scrisoare cu sigiliul notarial. Tata tocmai murise, iar în ultimele săptămâni casa noastră fusese plină de tăcere, resentimente și priviri aruncate pe furiș. Nu știam ce să cred, dar simțeam că urmează ceva rău.

— E de la notar, mi-a spus mama, evitând să mă privească în ochi. A lăsat ceva pentru tine. Un apartament. Doar pentru tine, Marta. Nu pentru mine, nu pentru fratele tău, ci doar pentru tine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Tata nu fusese niciodată un om al gesturilor mărețe. Era rece, calculat, și rareori își arăta afecțiunea. De ce mie? De ce nu și lui Vlad, fratele meu? Sau mamei, care îi fusese alături peste treizeci de ani?

— Nu vreau nimic, am zis încet, dar mama deja izbucnise în plâns. — Nu e corect, Marta! Nu e corect față de noi! Ce-a vrut să demonstreze? Că te-a iubit mai mult? Sau că pe noi ne-a pedepsit?

Așa a început totul. Un apartament vechi, într-un bloc gri din Drumul Taberei, a devenit mărul discordiei. Vlad a venit acasă în acea seară, cu ochii injectați de furie. — Tu știai? Tu ai vorbit cu el? De ce ție și nu mie? Eu am avut grijă de el când era bolnav, eu am stat nopți întregi la spital!

— Vlad, nu am cerut nimic! Nu știam nimic! am încercat să mă apăr, dar cuvintele mele s-au izbit de un zid de neîncredere. Mama nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Vlad mă acuza pe la colțuri că l-am manipulat pe tata. Rudele au început să șușotească la înmormântare, iar eu simțeam cum mă sufoc sub povara unui cadou pe care nu-l dorisem niciodată.

Nopțile au devenit lungi și reci. Mă uitam la cheile apartamentului și mă întrebam dacă nu cumva tata a vrut să ne pedepsească pe toți. Să ne lase cu o rană deschisă, să ne arate cât de ușor se poate destrăma o familie. Am încercat să vorbesc cu mama, dar ea mă respingea de fiecare dată.

— Nu înțelegi, Marta, mi-a spus într-o seară, cu voce stinsă. Eu am stat lângă el când nu mai putea să se ridice din pat. Eu i-am șters lacrimile. Și totuși, tu ai primit totul. Ce să mai cred?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că, fără să vreau, am fost preferata lui. Poate că am greșit undeva. Dar nu-mi aminteam să fi făcut ceva special. Tata era mereu distant, iar eu încercam să-i câștig atenția cu orice preț. Poate că asta l-a făcut să mă aleagă. Sau poate că a vrut să-mi dea ceva ce nu a putut să-mi ofere în viață: siguranță.

Vlad a venit într-o zi cu o propunere. — Vinde apartamentul și împarte banii. Așa e corect. Nu vreau să te urăsc, Marta, dar nu pot să trec peste asta.

Am refuzat. Nu pentru că voiam apartamentul, ci pentru că simțeam că, dacă cedez, recunosc că am greșit. Și nu greșisem cu nimic. Tata a decis, nu eu. Dar refuzul meu a adâncit prăpastia dintre noi. Vlad a plecat de acasă, iar mama a început să se îmbolnăvească tot mai des. Casa noastră, cândva plină de râsete, a devenit un câmp de luptă.

Prietenii au început să mă evite. — Nu te supăra, Marta, dar nu vreau să mă bag, mi-a spus Irina, cea mai bună prietenă a mea. Toată lumea vorbește. Spun că ai profitat de tata. Că ai știut dinainte.

M-am închis în mine. Mergeam la serviciu ca un robot, iar serile le petreceam singură, în apartamentul pe care nu-l puteam iubi. Mă simțeam ca o intrusă în propria viață. Într-o zi, am găsit o scrisoare de la tata, ascunsă într-o carte veche de poezii. Scrisul îi era tremurat, dar cuvintele m-au sfâșiat:

„Marta, știu că nu am fost cel mai bun tată. Ți-am cerut mereu să fii puternică, să nu plângi, să nu ceri nimic. Poate că am greșit. Îți las acest apartament ca să ai mereu un loc al tău, să nu depinzi de nimeni. Să nu fii ca mine, mereu la mila altora. Iartă-mă dacă te-am pus într-o situație grea. Poate că, într-o zi, vei înțelege.”

Am plâns ore întregi. Am vrut să-i arăt scrisoarea mamei, dar m-am temut că nu va conta. Că durerea ei e prea mare ca să mai poată vedea dincolo de nedreptate. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Am încercat să-l caut, să-i explic, dar a refuzat orice dialog.

Au trecut luni. Mama s-a îmbolnăvit grav, iar eu am fost singura care a stat la căpătâiul ei. Într-o noapte, când credeam că doarme, a deschis ochii și mi-a spus încet:

— Poate că nu e vina ta, Marta. Poate că el a vrut să-ți dea ceva ce nu a știut să-ți ofere altfel. Dar nu pot să nu sufăr. Nu pot să nu mă simt trădată.

Am simțit cum o parte din mine se rupe. Am realizat că unele răni nu se vindecă niciodată, oricât ai încerca să le explici sau să le pansezi cu vorbe. Moștenirea tatei nu a fost un dar, ci o povară. Un lanț care ne-a legat de trecut și ne-a condamnat la singurătate.

Astăzi, stau în apartamentul acela și mă întreb dacă a meritat. Dacă un gest făcut din dragoste poate distruge tot ce ai mai scump. Dacă iertarea e posibilă atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă un cadou v-ar fi otrăvit familia?