Nașterea Evei: Povestea unei mame care a învins imposibilul

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot! urlam eu, cu mâinile încleștate pe marginea patului din camera mică, luminată doar de becul galben care pâlpâia deasupra noastră. Mama, cu ochii roșii de oboseală și grijă, încerca să mă liniștească, dar vocea îi tremura: — Ține-te tare, Ana! O să treacă, o să vezi… Dar eu știam că nu va trece ușor. Era a treia noapte fără somn, iar durerile mă sfâșiau dinăuntru. Soțul meu, Radu, dispăruse de acasă de două zile, supărat că nu aveam bani să plătim datoriile la întreținere. M-a lăsat singură exact când aveam cea mai mare nevoie de el.

Am crescut într-un sat mic din Buzău, unde toată lumea știe totul despre toți. Tata a murit când aveam șaisprezece ani, iar mama s-a chinuit să mă țină la liceu. Când l-am cunoscut pe Radu, am crezut că el va fi salvarea mea. Era muncitor la fabrica de mobilă din oraș și părea serios. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, iar după un an am rămas însărcinată cu Eva. Bucuria noastră s-a transformat curând în griji: salariul lui Radu nu ajungea nici pentru strictul necesar, iar eu nu mai puteam lucra la croitorie din cauza sarcinii avansate.

În seara aceea geroasă de februarie, durerile au început brusc. Mama a încercat să-l sune pe Radu, dar telefonul lui era închis. Vecina de peste drum, tanti Ileana, a venit să ne ajute. — Ana, trebuie să mergem la spital! Nu poți naște aici! Dar afară ningea viscolit și niciun taxi nu voia să urce până la noi pe uliță. Am simțit cum mă cuprinde panica: dacă Eva pățește ceva? Dacă nu reușesc?

— Mamă, nu pot să respir… simt că leșin! — Hai, Ana, ține-te de mine! Încă puțin! Mama îmi ștergea fruntea cu un prosop ud și încerca să mă facă să respir adânc. Tanti Ileana a început să se roage încet la icoana din colțul camerei. Într-un moment de luciditate, am realizat că nu voi ajunge la spital la timp. Eram singură cu două femei speriate și cu o viață nouă care voia să vină pe lume.

Durerile au devenit insuportabile. Am urlat din toți rărunchii și am simțit cum ceva se rupe în mine. Mama a început să plângă: — Doamne-ajută-ne! Nu știu ce să fac! Tanti Ileana a luat inițiativa: — Ana, ascultă-mă! Când simți că trebuie să împingi, împinge tare! Eu o să fiu aici!

Totul s-a petrecut ca într-un vis urât. Am împins cu ultimele puteri și am simțit cum Eva alunecă în mâinile tremurânde ale mamei mele. Plânsetul ei a umplut camera și pentru o clipă am uitat de toate durerile și fricile. Mama a izbucnit în lacrimi: — E fetiță! E vie! Mulțumim lui Dumnezeu!

Am privit-o pe Eva pentru prima dată: micuță, roșie la față, cu pumnii strânși și ochii închiși. Am simțit o dragoste atât de puternică încât mi-a tăiat respirația. Dar bucuria a fost umbrită imediat de realitate: eram singure, fără ajutor medical, fără bani, fără tatăl copilului lângă noi.

După câteva ore, Radu a apărut la ușă, mirosind a alcool și cu ochii umflați de plâns sau oboseală. — Ce s-a întâmplat? Ați născut? Am vrut să țip la el, dar nu mai aveam putere. Mama i-a pus fetița în brațe și el a început să plângă în hohote: — Iartă-mă, Ana… Am greșit… Nu știu ce m-a apucat…

Lunile care au urmat au fost un coșmar dulce-amar: Eva era sănătoasă, dar noi ne certam tot mai des. Radu nu-și găsea de lucru stabil și devenea tot mai nervos. Mama încerca să ne țină împreună, dar tensiunea creștea zilnic. Într-o seară, după ce Eva făcuse febră mare și nu aveam bani nici măcar pentru un sirop banal, am izbucnit:

— Nu mai pot trăi așa! Nu vreau ca fata mea să crească în lipsuri și certuri! Radu s-a uitat la mine cu ochii goi: — Și ce vrei să fac? Să fur? Să plec?

— Vreau doar să fim o familie adevărată! Să lupți pentru noi!

A doua zi dimineață, Radu a plecat din nou. De data asta nu s-a mai întors decât după o săptămână. Eu am rămas singură cu Eva și mama mea bolnavă. Am început să cos haine pentru vecini ca să fac rost de bani pentru lapte praf și scutece. Nopțile erau cele mai grele: Eva plângea mult, iar eu mă rugam să am putere să merg mai departe.

Într-o zi, tanti Ileana m-a găsit plângând în curte: — Ana, tu ești puternică! Ai trecut prin iad și ai ieșit vie! Nu lăsa nimic să te doboare!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să cred că pot reuși singură dacă va fi nevoie. Am aplicat pentru un ajutor social și am primit câteva bonuri de masă. Încet-încet am reușit să pun casa pe picioare.

Radu s-a întors într-o zi ploioasă de aprilie, cu hainele ude și privirea pierdută: — Ana… vreau să încerc din nou… pentru voi două…

Nu știu dacă l-am iertat complet vreodată. Dar știu că Eva merită tot ce e mai bun pe lume. Și știu că sunt mai puternică decât am crezut vreodată.

Mă uit la Eva cum doarme liniștită lângă mine și mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj trebuie să ai ca să nu renunți niciodată?