Nepoftată la nuntă, dar așteptată să le ofer adăpost: povestea unei mame între loialitate și dezamăgire

— Nu pot să cred, Radu! Cum adică nu sunt invitată la nuntă? vocea mea a tremurat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, în timp ce fiul meu se uita în podea, evitându-mi privirea.

— Mamă, nu e despre tine… Kayla a vrut ceva restrâns, doar cu familia ei apropiată. Să nu te superi, te rog…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. În mintea mea se derulau toate momentele în care am fost acolo pentru el: când i-am cusut primul costum pentru serbare, când l-am ținut de mână la spital după ce și-a rupt piciorul, când am muncit două schimburi ca să-i pot cumpăra laptopul pentru facultate. Și acum, la cel mai important eveniment din viața lui, eram dată la o parte.

— Dar eu sunt mama ta, Radu! Cum să nu fiu acolo?

— Te rog, mamă, nu vreau scandal. E decizia noastră. O să-ți trimitem poze…

Poze. O să-mi trimită poze. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. În bucătărie, am început să spăl vasele mecanic, cu ochii în lacrimi. Sora mea, Viorica, m-a sunat chiar atunci.

— Ce-ai pățit, Mariana? Ai vocea stinsă.

— Nu mă invită la nuntă… Nu mă vrea acolo.

— Cum adică? Păi tu l-ai crescut! Ce fel de fată e asta de-l întoarce împotriva ta?

N-am știut ce să-i răspund. Kayla nu fusese niciodată răutăcioasă cu mine, dar nici apropiată. O adusese pe fiica ei, Ilinca, dintr-o relație anterioară, și încercasem mereu să le primesc pe amândouă cu brațele deschise. Le găteam prăjituri, le cumpăram haine de Crăciun, mă jucam cu Ilinca în parc. Dar mereu simțeam un zid invizibil între noi.

Nunta a trecut fără mine. Am primit câteva poze pe WhatsApp: Radu și Kayla zâmbind larg, Ilinca aruncând flori. Am plâns toată noaptea aceea. Nu i-am spus nimic lui Radu. M-am gândit că poate exagerez eu, că poate așa sunt vremurile acum.

Trei luni mai târziu, într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat din nou.

— Mamă… avem o problemă mare. Proprietarul ne-a dat afară din apartament. Nu avem unde să mergem. Putem sta la tine câteva luni?

Am rămas mută câteva secunde. M-am uitat la poza cu Radu mic de pe raftul bibliotecii. Îmi venea să țip: „Acum vă aduceți aminte de mine?” Dar n-am făcut-o.

— Sigur că puteți veni, Radu. Vă aștept.

Au venit cu două valize și un copil somnoros de mână. Kayla era palidă și tăcută. Ilinca s-a lipit imediat de mine.

— Bunico, ai făcut chec?

Am zâmbit amar și am scos tava din cuptor. În seara aceea am stat toți la masă ca o familie adevărată. Dar în sufletul meu era o rană care pulsa la fiecare gest al lor.

Zilele au trecut greu. Kayla nu vorbea prea mult cu mine; părea mereu preocupată sau obosită. Radu încerca să fie amabil, dar simțeam că evită discuțiile serioase. Ilinca era singura care aducea lumină în casă.

Într-o seară, după ce fetele s-au culcat, l-am chemat pe Radu în bucătărie.

— Radu, vreau să vorbim serios. De ce m-ai exclus de la nuntă? Ce-am făcut atât de rău?

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Mamă… Kayla a avut mereu impresia că nu o accepți cu adevărat. Că o judeci pentru trecutul ei… Și eu am vrut să evit orice tensiune.

— Dar eu am încercat mereu să fiu bună cu ea! Am primit-o pe ea și pe Ilinca ca pe familia mea!

— Știu… Dar uneori ai spus lucruri fără să-ți dai seama… Când ai întrebat-o dacă Ilinca seamănă cu tatăl ei sau când ai zis că „nu e același lucru ca un copil al nostru”.

Mi s-a tăiat respirația. Nu-mi aminteam exact acele momente, dar știam că uneori gura mea scapă vorbe grele fără intenție rea.

— Îmi pare rău dacă am rănit-o… Dar tu? Tu nu puteai să mă aperi?

A tăcut mult timp.

— Mi-a fost frică să nu stric totul… Și acum simt că oricum am stricat.

Am plâns împreună în bucătăria luminată slab de becul vechi. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că fiul meu e din nou copilul meu.

Lunile au trecut și încet-încet lucrurile s-au mai domolit. Kayla a început să vorbească mai mult cu mine; într-o zi chiar mi-a spus „mulțumesc” pentru tot ce fac pentru ele. Dar rana rămâne acolo — rana de a fi considerată bună doar când e nevoie de ajutorul meu, nu și când vine vorba de bucuriile mari ale vieții lor.

M-am întrebat adesea: oare familia înseamnă doar sacrificiu unilateral? Oare iubirea unei mame trebuie pusă mereu la încercare? Sau merităm și noi, părinții, recunoaștere și respect?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsuri clare. Dar știu sigur că nu sunt singura care simte această durere tăcută.

Voi ce ați face în locul meu? Ați putea ierta atât de ușor? Sau ați cere mai mult decât simple mulțumiri?