Niciodată destul pentru Vlad: O iubire pe marginea prăpastiei sociale

— Nu ești de nasul lui Vlad, să știi! vocea doamnei Dobre răsună ca un tunet în sufrageria lor spațioasă, cu mobilă scumpă și tablouri vechi. Mâinile îmi tremurau pe ceașca de cafea, încercând să-mi ascund neliniștea. Vlad mă strângea de mână sub masă, dar privirea lui era pierdută undeva între mine și mama lui.

Îmi amintesc perfect acea după-amiază de noiembrie, când am pășit pentru prima dată în casa lor din Cotroceni. Eu, Ana, fata dintr-un cartier modest din Rahova, cu părinți muncitori și vise simple, mă simțeam ca o intrusă printre pereții aceia plini de diplome și fotografii cu oameni importanți. Vlad era tot ce-mi dorisem vreodată: blând, inteligent, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Dar familia lui… familia lui era o fortăreață.

— Mamă, te rog… a încercat Vlad să intervină, dar doamna Dobre l-a oprit dintr-un gest scurt.

— Nu e vorba doar de bani, Ana. E vorba de educație, de familie, de viitor. Tu nu ai ce-i oferi fiului meu!

M-am ridicat brusc, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am ieșit pe hol, încercând să-mi adun gândurile. Vlad a venit după mine.

— Îmi pare rău, Ana… Nu știu ce să fac. E greu cu ai mei…

— Nu trebuie să faci nimic, Vlad. Eu trebuie să demonstrez că merit să fiu aici.

Așa a început lupta mea. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că voi reuși să le schimb părerea. Am început să citesc mai mult, să merg la cursuri suplimentare, să mă implic în proiecte de voluntariat. Îmi doream să fiu demnă de el și de lumea lui. Dar oricât m-aș fi străduit, privirile reci ale părinților lui mă urmăreau peste tot.

Tatăl meu mă privea cu îngrijorare când veneam acasă târziu.

— Ana, nu te schimba pentru nimeni. Dacă nu te acceptă așa cum ești, nu merită dragostea ta.

Dar eu nu puteam renunța. Vlad era totul pentru mine. Seara, când ne plimbam prin Herăstrău, îmi spunea:

— O să treacă și asta. O să-i convingem împreună.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. La fiecare masă în familie eram invizibilă sau tratată ca o povară. Sora lui Vlad, Irina, îmi spunea pe un ton fals:

— Ce frumos că te străduiești! Dar știi… lumea noastră e altfel.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama lui Vlad, am izbucnit în plâns pe banca din fața blocului meu.

— De ce nu sunt niciodată destul? De ce contează atât de mult de unde vin?

Vlad a venit după mine, cu ochii roșii de supărare.

— Ana, hai să plecăm undeva doar noi doi. Să uităm de toți.

— Și unde să mergem? Nu putem fugi la nesfârșit…

Am rămas acolo, ținându-ne în brațe sub lumina slabă a felinarului. În sufletul meu se dădea o luptă între dorința de a lupta pentru noi și oboseala de a nu fi niciodată suficientă.

Au urmat luni grele. Mama mea s-a îmbolnăvit și a trebuit să renunț la unele cursuri ca să o ajut acasă. Vlad era tot mai distant; presiunea familiei lui îl schimba încet-încet.

Într-o zi, când am ajuns la el acasă, am găsit-o pe doamna Dobre așteptându-mă în hol.

— Ana, cred că ar fi mai bine pentru toți dacă ai înceta să-l mai vezi pe Vlad. Îi faci rău fără să vrei.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am plecat fără să spun un cuvânt. Vlad m-a sunat toată noaptea, dar nu i-am răspuns.

A doua zi a venit la mine acasă.

— Ana, nu pot fără tine! Dar nici nu pot trăi mereu între două lumi care se urăsc…

— Atunci alege! i-am spus printre lacrimi.

A tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat și a plecat fără să spună nimic.

Au trecut ani de atunci. M-am angajat la o librărie mică din centru și am început să-mi reconstruiesc viața. Mama s-a făcut bine, iar eu am învățat să mă iubesc așa cum sunt. Uneori îl văd pe Vlad pe stradă, cu o femeie elegantă lângă el. Ne privim pentru o clipă și apoi ne continuăm drumul.

M-am întrebat mereu: dacă aș fi fost altfel, dacă m-aș fi născut în alt loc… ar fi fost povestea noastră altfel? Sau poate că adevărata luptă nu e cu ceilalți, ci cu propriile noastre temeri?

Oare câți dintre noi trăim vieți pe care nu ni le-am dorit doar pentru că alții ne-au spus că nu suntem destul?