Niciodată nu am fost mireasă: Povestea unei iubiri trădate de secretele familiei

— Irina, nu-ți dai seama că nu ai cum să porți rochia asta, e prea simplă! a izbucnit mama, răsfoind cu nerăbdare printre umerașe. Sorina, sora mea mai mică, chicotea în spatele meu, în timp ce eu încercam să-mi imaginez cum ar arăta ziua nunții mele. Era o sâmbătă obișnuită de aprilie, iar Bucureștiul fremăta de oameni grăbiți și visuri fragile. În timp ce mă uitam la reflexia mea în oglindă, cu rochia albă pe jumătate trasă peste umeri, telefonul a vibrat insistent. Era Vlad.

— Iri, nu pot veni azi la probe. A intervenit ceva urgent la mama acasă. Te sun mai târziu, bine?

Vocea lui era grăbită, aproape speriată. Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am dat vina pe emoțiile zilei. Vlad era mereu acolo pentru mine, mereu atent, mereu prezent. Sau cel puțin așa credeam.

Am continuat să probez rochii, să ascult sfaturile mamei și să mă cert cu Sorina pe tema voalului. Dar gândul la Vlad nu-mi dădea pace. De ce era atât de distant în ultima vreme? De ce evitase discuțiile despre bugetul nunții? Am pus totul pe seama stresului.

Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Vlad pe balconul apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. Privea în gol, cu o țigară uitată între degete.

— Ce s-a întâmplat la mama ta? am întrebat încet.

A ezitat o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Nimic grav. O problemă cu vecinii. Nu vreau să te stresez și pe tine.

Am vrut să-l cred. Dar ochii lui trădau altceva — o frică pe care nu o mai văzusem niciodată la el.

În următoarele săptămâni, Vlad a devenit tot mai absent. Întâlnirile cu familia lui erau rare și tensionate. Mama lui, doamna Maria, mă privea mereu cu un zâmbet forțat și îmi spunea că totul va fi bine, că trebuie doar să avem răbdare.

Într-o seară ploioasă de mai, am primit un plic pe numele lui Vlad. Curiozitatea m-a împins să-l deschid. Era o notificare de executare silită pentru casa părinților lui din Rahova. Datorii neplătite la bancă, rate restante de luni de zile. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Vlad! Ce e asta? am izbucnit plângând când a intrat pe ușă.

A încercat să mă liniștească, dar nu mai avea cuvinte. Mi-a mărturisit totul: cum încercase să ascundă situația ca să nu-mi strice bucuria pregătirilor de nuntă, cum mama lui era disperată și cum el împrumutase bani de la prieteni ca să acopere ratele.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă minți?

— Nu voiam să te pierd, Irina. Nu voiam să crezi că te trag într-o viață plină de probleme.

Am simțit că mă sufoc. Toate planurile noastre — casa visurilor noastre, copiii despre care vorbeam la fiecare cină târzie — păreau acum doar niște iluzii fragile.

Mama mea a aflat rapid adevărul. A venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Irina, tu meriți mai mult decât atât! Nu poți începe o viață nouă cu atâtea minciuni și datorii pe cap!

Sorina încerca să mă facă să văd partea bună: „Poate că Vlad chiar te iubește și a vrut doar să te protejeze.” Dar eu nu mai știam ce să cred.

Zilele care au urmat au fost un coșmar: telefoane de la rude care voiau să știe dacă nunta se mai ține, prieteni care mă întrebau dacă pot returna avansurile pentru restaurant și fotograf, discuții interminabile cu Vlad despre viitorul nostru incert.

Într-o noapte târzie, l-am găsit pe Vlad plângând în bucătărie.

— Iartă-mă, Irina… Am vrut doar să fiu bărbatul pe care îl meriți.

L-am îmbrățișat strâns, dar în sufletul meu ceva se rupsese definitiv. Nu era vorba doar despre bani sau despre casa pierdută — era despre încredere. Despre faptul că omul pe care îl iubeam alesese să-mi ascundă adevărul atunci când aveam cea mai mare nevoie unul de celălalt.

Am anulat nunta cu inima frântă. Mama lui Vlad m-a sunat plângând:

— Irina, te rog… Nu-l părăsi! E tot ce are!

Dar nu mai puteam. Nu după atâtea minciuni și promisiuni încălcate.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mutat înapoi la mama lui; eu am rămas singură în apartamentul nostru gol. Prietenii au încercat să mă scoată din casă, să mă facă să uit. Dar fiecare rochie albă văzută pe stradă îmi amintea de visul meu spulberat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă dragostea chiar poate supraviețui atunci când adevărul doare atât de tare. Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată…

Oare cât valorează o iubire dacă e clădită pe secrete? Voi ați fi iertat?