„Niciodată nu am vrut copii” – Povestea unei vieți trăite între adevăruri ascunse

— Niciodată nu am vrut copii. Am făcut-o doar pentru tine.

Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet peste liniștea dimineții. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încă pline de zeamă de portocală, iar el își sorbea cafeaua, cu privirea pierdută în ziarul de sâmbătă. Am simțit cum tot aerul din cameră se comprimă, cum pereții se apropie amenințător. Nu mai știam cine e bărbatul din fața mea, cel cu care împărțisem două decenii de viață, bucurii și griji, certuri și împăcări.

— Ce-ai spus? am întrebat, vocea tremurându-mi ca o frunză în vânt.

Mihai a oftat adânc, a lăsat ziarul jos și m-a privit pentru prima dată în ochi după mult timp. — Am zis că nu mi-am dorit niciodată copii. Am acceptat pentru că știam cât de mult îți dorești tu. Dar eu… eu nu am simțit niciodată chemarea asta.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. În capul meu se derulau scene din trecut: nașterea Anei, primele nopți nedormite, serbările de la grădiniță, vacanțele la mare, certurile despre cine schimbă scutecele sau cine merge la ședința cu părinții. Toate păreau acum false, ca niște piese într-un teatru absurd.

— Și atunci… tot ce am trăit împreună? Toate momentele cu Ana? Totul a fost o minciună? am izbucnit.

— Nu, nu o minciună. Doar… nu a fost alegerea mea. Am încercat să fiu tată bun, dar mereu am simțit că joc un rol care nu mi se potrivește.

M-am prăbușit pe canapea, cu fața în palme. Îmi venea să urlu, să plâng, să fug. Dar Ana era sus, încă dormea după o săptămână grea la liceu. Nu voiam să audă nimic din ce se întâmpla jos.

Am stat așa minute bune, în tăcere. Mihai s-a ridicat și el, s-a apropiat încet și a pus mâna pe umărul meu. — Îmi pare rău, Irina. Nu știu dacă mai pot continua așa. M-am săturat să mă prefac.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Nu era doar despre copii sau despre mine. Era despre toate compromisurile pe care le făcusem amândoi, despre toate lucrurile nespuse care crescuseră ca niște buruieni între noi.

În acea zi am început să văd altfel trecutul nostru. Mi-am amintit cum Mihai evita mereu discuțiile despre al doilea copil, cum pleca des în delegații când Ana era mică, cum părea mereu obosit sau absent la mesele de familie. Eu puneam totul pe seama stresului de la serviciu sau a oboselii cronice care ne măcina pe amândoi.

Seara, după ce Ana a plecat la o prietenă, am încercat să vorbim din nou. — De ce mi-ai spus abia acum? De ce ai tăcut douăzeci de ani?

— Pentru că mi-a fost frică să nu te pierd. Și pentru că am sperat că poate o să simt și eu ce simți tu pentru Ana. Dar n-am reușit niciodată să mă conectez cu adevărat.

— Și ce facem acum? am întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu… Poate ar trebui să ne gândim dacă mai are sens să continuăm împreună.

Am dormit prost în noaptea aceea. M-am gândit la Ana, la cât de mult îl iubește pe tatăl ei, la cât de mult ar suferi dacă ar afla adevărul. M-am gândit la mine: oare chiar am fost atât de oarbă? Oare am văzut doar ce am vrut să văd?

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Mihai era tot mai distant, iar eu încercam să-mi păstrez calmul pentru Ana. Dar tensiunea dintre noi era evidentă. La un moment dat, Ana m-a întrebat:

— Mama, voi sunteți bine? Parcă sunteți supărați…

Am mințit-o că suntem doar obosiți. Dar știam că nu va dura mult până va simți adevărul.

După o săptămână, Mihai a venit acasă mai devreme și mi-a spus că vrea să stea câteva zile la sora lui, la Ploiești. — Trebuie să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Să-mi pun ordine în gânduri.

Am rămas singură cu Ana și cu toate întrebările care mă măcinau: Cine sunt eu fără Mihai? Cine sunt eu ca mamă? Ce fel de familie suntem noi acum?

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am deschis cutia cu poze vechi. Am privit chipurile noastre zâmbitoare: eu, Mihai și Ana la mare; noi trei la Crăciun; Mihai ținând-o pe Ana în brațe la botez. Am plâns pentru toate momentele care acum păreau atât de fragile.

Au trecut două luni până când Mihai s-a întors acasă pentru o discuție finală. — Irina, cred că trebuie să ne despărțim. Nu vreau să te mai țin legată de cineva care nu poate fi pe deplin prezent.

Am acceptat decizia lui cu inima frântă, dar și cu un sentiment ciudat de eliberare. Poate că și eu meritam mai mult decât un compromis tăcut.

Astăzi sunt încă în procesul de a mă regăsi. Încerc să fiu o mamă bună pentru Ana și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Privesc spre viitor cu teamă și speranță.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc în tăcere astfel de adevăruri nespuse? Cât de mult ne sacrificăm fericirea pentru a nu-i răni pe ceilalți? Poate e timpul să vorbim deschis despre compromisuri și adevăruri dureroase.