Niciodată nu am vrut să fiu mamă vitregă: Povestea unei iubiri la răscruce
— Nu vreau să mă mut aici! Nu e casa mea! — vocea Ancăi a spart liniștea serii ca un ciob aruncat pe gresie. Avea nouă ani și ochii ei negri mă priveau cu o ură pe care nu credeam că o poate simți un copil. Radu, iubitul meu, încerca să o liniștească, dar fiecare cuvânt al lui părea să o înfurie și mai tare.
Stăteam în pragul sufrageriei, cu mâinile strânse pe marginea puloverului, încercând să-mi ascund tremurul. Îmi doream să dispar, să nu fiu acolo, să nu fiu eu cea care trebuie să facă față acestui război mut dintre trecutul și prezentul lui Radu. Când l-am cunoscut, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici — să fiu privită ca o intrusă în propria mea casă.
Totul a început acum doi ani, într-o toamnă ploioasă, când l-am întâlnit pe Radu la o lansare de carte. Era calm, inteligent, avea un zâmbet cald și o tristețe ascunsă în privire. Mi-a povestit despre divorțul lui, despre cât de mult îi lipsește Anca și despre cât de greu îi este să fie tată doar în weekenduri. Am simțit compasiune și, treptat, iubirea a crescut între noi. Dar niciodată nu am vrut să fiu mamă vitregă. Nu mi-am dorit copii ai altcuiva în viața mea. Îmi imaginam o familie doar a noastră, fără umbrele trecutului.
Când Radu mi-a spus că fosta lui soție pleacă la muncă în Italia și că Anca va locui cu noi pentru cel puțin un an, am simțit cum mi se strânge stomacul. Am zâmbit forțat și am spus „Sigur, ne vom descurca”, dar în mintea mea era doar panică. Nu știam cum să fiu mamă pentru un copil care nu mă voia acolo.
Primele zile au fost un coșmar. Anca refuza să vorbească cu mine, își trântea ușa la cameră și plângea ore întregi. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. Într-o seară, după ce Anca a aruncat farfuria cu ciorbă pe jos și a țipat că vrea la mama ei, Radu m-a luat de mână și mi-a spus:
— Irina, te rog… încearcă să ai răbdare cu ea. Știu că e greu.
— Dar eu? Cine are răbdare cu mine? — am izbucnit fără să vreau. — Știi cât de singură mă simt în casa asta?
Radu a oftat și s-a retras în dormitor. Am rămas singură în bucătărie, adunând cioburile unei cine ratate și ale unei vieți pe care nu mi-o dorisem așa.
Au urmat luni de tăceri apăsătoare și mici războaie domestice. Anca ascundea cheile de la mașină, îmi rupea florile din ghivece sau îmi spunea direct: „Nu ești mama mea! Nu ai voie să-mi spui ce să fac!”. Prietenele mele mă întrebau la cafea:
— Cum e cu fata lui Radu?
Zâmbeam fals:
— Ne obișnuim…
Dar adevărul era că mă simțeam captivă într-un rol pe care nu-l voiam. Mă simțeam vinovată pentru fiecare moment în care îmi doream ca Anca să nu fie acolo. Mă simțeam geloasă pe legătura lor, pe amintirile lor împreună, pe faptul că eu eram mereu „cealaltă”.
Într-o zi, după ce Anca a venit acasă cu nota patru la matematică și Radu a certat-o aspru, am încercat să o consolez. M-am apropiat de ea în camera ei:
— Știu că e greu… Dar dacă vrei, pot să te ajut la teme.
M-a privit cu ochii plini de lacrimi:
— Nu vreau nimic de la tine! Vreau doar pe mama!
Am ieșit din cameră cu inima frântă. În acea noapte am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. M-am întrebat de zeci de ori: De ce am acceptat asta? De ce nu pot fi mai bună? De ce nu pot s-o iubesc?
Radu a început să se schimbe și el. Era tot mai obosit, tot mai absent. Îl vedeam cum se luptă între dragostea pentru mine și datoria față de copilul lui. În unele seri stătea cu orele lângă Anca, iar eu rămâneam singură la masă, mestecând în gol.
Într-o duminică dimineață, când pregăteam clătite pentru toți trei, Anca a venit în bucătărie și m-a privit lung:
— De ce vrei să fii aici dacă nu mă suporți?
Am rămas fără cuvinte. Adevărul era că nici eu nu știam răspunsul. Poate din iubire pentru Radu? Poate din frica de singurătate? Sau poate din dorința de a demonstra că pot fi mai mult decât „cealaltă femeie”?
În acea zi am decis să merg la psiholog. Aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Ședințele m-au ajutat să-mi accept sentimentele: gelozia, vinovăția, neputința. Am început să vorbesc deschis cu Radu despre limitele mele:
— Nu pot fi mama Ancăi. Pot fi Irina pentru ea — atât.
A fost greu pentru el să accepte asta, dar încet-încet lucrurile s-au mai liniștit. Am început să stabilesc reguli clare: timpul meu cu Radu era timpul nostru; timpul lui cu Anca era doar al lor. Am renunțat să încerc să fiu ceea ce nu sunt.
Astăzi încă trăim împreună toți trei. Relația mea cu Anca e departe de a fi perfectă — uneori ne certăm, alteori reușim să râdem împreună la un film sau la o înghețată. Dar am învățat că iubirea nu se poate forța și că uneori cel mai mare curaj e să recunoști ce NU poți oferi.
Mă întreb adesea: câte femei trăiesc povestea mea și nu au curajul să spună adevărul? E oare greșit să-ți dorești fericirea ta înaintea fericirii altora? Sau poate tocmai asta ne face umani — imperfecți, dar sinceri.