Niciodată nu m-am măritat: Trădare sub același acoperiș

— Milica, nu poți să pleci acum! strigă mama lui Radu, cu vocea tremurândă de furie, în timp ce eu îmi strângeam hainele în valiză. Mâinile îmi tremurau, inima îmi bătea nebunește, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care refuzam să le las să cadă. În camera aceea mică, cu pereții galbeni și miros de cafea veche, simțeam că tot universul meu se prăbușește.

Nu-mi imaginam niciodată că voi ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, la Iași, mi s-a părut cel mai blând și atent bărbat. M-a cucerit cu răbdarea lui, cu modul în care mă asculta când îi povesteam despre visele mele de a deveni profesoară. După doi ani de relație, am decis să ne mutăm împreună în apartamentul părinților lui, până ne vom permite ceva al nostru. Mama lui, doamna Viorica, părea încântată la început. Îmi spunea mereu că sunt ca o fiică pentru ea.

Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Radu devenea tot mai distant, iar doamna Viorica mă privea cu ochi reci ori de câte ori îi spuneam că vreau să mă angajez sau să ies cu prietenele. „O femeie serioasă stă acasă și are grijă de familie”, îmi repeta obsesiv. Încercam să nu bag în seamă, să cred că e doar o perioadă grea.

Într-o seară de noiembrie, când ploua mărunt și orașul părea cufundat într-o ceață groasă, am auzit o discuție între Radu și mama lui. Nu voiam să trag cu urechea, dar ușa era întredeschisă.

— Nu-i spune încă nimic, Radu! Dacă află, pleacă și rămâi singur! spunea doamna Viorica pe un ton ascuțit.
— Dar nu pot să-i ascund la nesfârșit… a răspuns el, aproape șoptit.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce puteau să-mi ascundă? Am stat trează toată noaptea, încercând să-mi imaginez ce ar putea fi atât de grav.

Adevărul a ieșit la iveală câteva zile mai târziu, când am găsit din greșeală o scrisoare ascunsă într-un sertar din sufragerie. Era adresată lui Radu și era semnată de o anume Irina. Am citit-o cu mâinile tremurânde: „Mi-e dor de tine. Nu pot să cred că ai ales-o pe ea doar pentru că mama ta a insistat. Știi bine că noi doi…”. Restul era șters de lacrimi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am mers direct la Radu.

— Cine e Irina? am întrebat cu vocea gâtuită.
El a tăcut mult timp, apoi a spus:
— E… fosta mea iubită. Mama n-a suportat-o niciodată și m-a obligat să mă despart de ea. Apoi m-a împins spre tine. N-am vrut să te rănesc…

Am izbucnit în plâns. Tot ce trăisem până atunci era o minciună? Eram doar o alegere convenabilă pentru familia lui? Doamna Viorica a intrat val-vârtej în cameră:

— Nu te mai smiorcăi! Femeile adevărate știu să treacă peste! Tu ai tot ce-ți trebuie aici: un bărbat serios, un acoperiș deasupra capului!

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am început să văd clar toate momentele în care am fost redusă la tăcere, toate visurile mele sacrificate pentru liniștea unei familii care nu mă voia cu adevărat.

În zilele următoare, Radu a încercat să mă convingă să rămân. Mi-a adus flori, mi-a promis că va rupe orice legătură cu trecutul. Dar nu mai puteam avea încredere. Îl iubeam, dar nu puteam trăi cu gândul că am fost doar o piesă într-un joc al altora.

Mama mea a venit din satul natal când a aflat ce s-a întâmplat. M-a găsit plângând pe marginea patului.
— Milica, tu nu ești obligată să trăiești viața altora. Dacă nu ești fericită aici, vino acasă. O luăm de la capăt împreună.

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singură.

Mi-am făcut bagajele într-o dimineață friguroasă de decembrie. Doamna Viorica m-a privit cu dispreț:
— O să regreți! Nicio femeie nu pleacă din casa bărbatului fără să fie vorbită de rău!

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În gară, privind trenul care urma să mă ducă acasă, am simțit o eliberare amară. Nu știam ce va urma, dar știam că nu mai pot trăi mințindu-mă.

Anii au trecut greu. Satul era mic și lumea vorbea mult: „Milica n-a fost bună de nevastă”, „A plecat ca o nebună”. Dar mama mi-a fost alături mereu. Am reușit să-mi găsesc un post la școala din comună și am început să predau copiilor din sat. Încet-încet, am început să mă regăsesc.

Radu mi-a scris de câteva ori, cerându-și iertare și spunând că s-a despărțit definitiv de Irina. Dar nu mai conta. În fiecare zi în care intram în clasă și vedeam ochii curioși ai copiilor, simțeam că viața mea are sens chiar dacă nu port verighetă pe deget.

Poate că niciodată nu m-am măritat pentru că am ales să nu mai accept compromisuri care mă distrug. Poate că fericirea nu stă într-un act sau într-un nume schimbat la starea civilă.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți ceilalți ne cer să tăcem?