Niciodată nu mi-am dorit să fiu mamă vitregă, dar acum investesc în copiii soțului meu ca și cum ar fi ai mei

— Nu ești mama mea! a țipat Ilinca, trântind ușa camerei cu o forță care a făcut să vibreze tot apartamentul. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbim despre temele la matematică și tot a treia oară când mă lovea cu același refuz dureros. M-am sprijinit de perete și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam ca Vlad, soțul meu, să mă vadă slabă. El avea deja destule pe cap: un job stresant, rate la bancă și doi copii care încă nu se împăcaseră cu ideea că mama lor nu mai locuia cu ei.

Când l-am cunoscut pe Vlad, mi-a spus clar: „Copiii mei sunt prioritatea mea. Dacă nu poți accepta asta, mai bine ne oprim aici.” Am crezut că știu ce înseamnă. Am crezut că iubirea pentru el va fi suficientă să mă facă să trec peste orice. Dar nimic nu te pregătește pentru privirea rece a unui copil care te vede ca pe o intrusă.

La început, am încercat să fiu prietena lor. Le-am cumpărat dulciuri, am mers împreună în parc, am inventat jocuri. Rareori funcționa. Ilinca, la 12 ani, era deja plină de resentimente. Rareori vorbea cu mine fără să ridice tonul sau să-și dea ochii peste cap. Radu, fratele ei mai mic, era mai tăcut. Se ascundea în spatele tabletei și răspundea doar monosilabic. Mă simțeam invizibilă.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.
— Nu știu dacă pot, i-am spus printre sughițuri. Simt că orice fac e greșit.
El m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Durează. Și pentru ei e greu. Dar tu contezi pentru mine.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „Nu-mi place de tine, dar mulțumesc pentru sandviș.” Era scrisul Ilincăi. Am zâmbit amar. Era un început.

Problemele adevărate au început când mama lor a decis să se mute în alt oraș cu noul ei partener. Copiii au rămas cu noi aproape permanent. Dintr-o dată, casa noastră mică s-a umplut de tensiuni: haine aruncate peste tot, certuri pentru telecomandă, uși trântite și reproșuri tăioase.

— De ce trebuie să stăm cu tine? De ce nu vine tata mai devreme acasă? m-a întrebat Radu într-o zi, cu ochii mari și triști.
— Tata muncește mult ca să avem tot ce ne trebuie. Și eu sunt aici să vă ajut, i-am răspuns încercând să-mi păstrez calmul.
— Nu vreau ajutorul tău!

M-am simțit din nou respinsă. Dar nu puteam renunța. Am început să mă implic mai mult: am mers la ședințele cu părinții, am stat nopți întregi lângă Ilinca când avea febră, am gătit mâncărurile lor preferate chiar dacă nu-mi ieșeau niciodată ca ale mamei lor.

Banii au devenit rapid o problemă. Salariul meu de educatoare abia acoperea cheltuielile mele personale. Vlad făcea tot posibilul, dar între rate și nevoile copiilor, rămâneam mereu fără nimic la sfârșitul lunii.

— De ce trebuie să plătești tu excursia Ilincăi? m-a întrebat mama mea la telefon, cu vocea tăioasă.
— Pentru că altfel nu merge nimeni cu ea. Și nu vreau să se simtă diferită.
— Dar nu sunt copiii tăi! Ai grijă să nu te pierzi pe tine în povestea asta.

Am închis telefonul cu inima grea. Poate avea dreptate. Poate mă sacrificam prea mult pentru niște copii care nu mă vor niciodată cu adevărat.

Într-o seară de iarnă, Ilinca a venit plângând acasă de la școală. O colegă îi spusese că „mama ei vitregă sigur o bate”. M-a privit cu ochii roșii și mi-a spus:
— Tu nu o să mă bați niciodată, nu?
M-am apropiat de ea și i-am șoptit:
— Niciodată. Eu vreau doar să-ți fie bine.
Pentru prima dată, m-a îmbrățișat timid.

Au trecut luni până când am simțit că relația noastră începe să se schimbe. Radu a venit într-o zi la mine cu o temă la română și m-a rugat să-l ajut. Ilinca mi-a povestit despre primul ei băiat care îi dădea mesaje pe Instagram. Vlad a început să zâmbească mai des când venea acasă și ne găsea râzând împreună la masă.

Dar conflictele nu au dispărut complet. Mama lor venea rar în vizită și de fiecare dată copiii deveneau reci și distanți cu mine după aceea. Simțeam că trebuie mereu să o iau de la capăt.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:
— Știi… poate n-o să fii niciodată mama mea adevărată. Dar cred că ești cea mai bună mamă vitregă pe care aș fi putut s-o am.
Am plâns atunci ca niciodată până atunci. Pentru prima dată am simțit că sacrificiul meu are sens.

Totuși, uneori mă întreb: cât din mine am pierdut încercând să fiu ceea ce alții au nevoie? Oare merită să investești totul într-o familie care nu va fi niciodată complet a ta? Voi ce ați face în locul meu?