Nimeni nu-mi poate lua demnitatea: Povestea Anei din Ploiești, prinsă între familie și propriul destin

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară geroasă de ianuarie, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Mama, cu mâinile crăpate de la atâta muncă, s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Ana, nu te mai plânge! Toți avem greutăți. Ce vrei, să ne lași baltă? Să pleci ca să-ți fie ție bine? Dar noi ce facem?

Cuvintele ei m-au lovit ca un bici. Eram prinsă între datoria față de familie și dorința de a respira, de a trăi altfel. Tata era bolnav de ani buni, fratele meu, Mihai, abia terminase liceul și nu găsea de lucru. Eu lucram la o brutărie din Ploiești, pe salariul minim, aducând acasă fiecare leu cu sentimentul că nu e niciodată destul.

În fiecare seară, după ce terminam tura, mergeam pe jos acasă, printre blocurile gri și reci. Îmi imaginam cum ar fi să plec undeva departe, să nu mai aud reproșuri, să nu mai simt povara neputinței. Dar când deschideam ușa apartamentului nostru mic și simțeam mirosul de supă ieftină și așteptările tuturor pe umerii mei, visul se spulbera.

Într-o zi, la brutărie a venit o clientă nouă, Irina. Era profesoară la un liceu din oraș. M-a privit lung și mi-a spus:

— Ai ochi frumoși, dar triști. Ce te apasă?

Nu știu ce m-a făcut să mă destăinui unei străine. Poate felul cald în care vorbea sau poate disperarea mea. I-am spus totul: despre tata, despre mama care mă ținea legată de casă, despre Mihai care nu voia să muncească.

— Ana, ai dreptul la fericire. Nu ești egoistă dacă vrei să trăiești pentru tine. Dacă vrei să faci o schimbare, eu te pot ajuta. La liceu avem nevoie de femei de serviciu. Nu e mult, dar e altceva. Poate chiar poți merge la seral.

Am simțit pentru prima dată în ani că cineva mă vede cu adevărat. Am luat oferta Irinei ca pe o gură de aer proaspăt. Când am ajuns acasă și am spus familiei că vreau să schimb locul de muncă și să merg la școală seara, a început iadul.

— Ești nebună! a țipat mama. Cine o să aibă grijă de noi? Tata are nevoie de tine! Mihai nu știe nici să-și facă un ceai!

— Dar eu? Eu cine sunt? Nu merit și eu o viață?

— Viața ta e aici! Familia e tot ce contează!

Am plâns toată noaptea. Tata nu a zis nimic. Mihai s-a uitat la mine cu dispreț.

— Dacă pleci, să nu te mai întorci!

A doua zi dimineață am plecat cu două haine într-o geantă veche. Irina m-a primit la ea până am găsit o cameră de închiriat. La liceu m-au privit toți ca pe o ciudată: femeia de serviciu care merge la seral la 28 de ani.

Primele luni au fost un coșmar. Mâncam pâine cu margarină și beam apă de la robinet. Mă simțeam vinovată în fiecare seară când vedeam apeluri ratate de la mama sau mesaje pline de reproșuri:

„Ne-ai distrus familia.”
„Tata s-a îmbolnăvit mai rău din cauza ta.”
„Mihai nu găsește nimic fără tine.”

Dar Irina mă încuraja:

— Ana, tu ai dreptul la viața ta. Nu lăsa vinovăția să te îngroape.

La liceu am cunoscut-o pe Loredana, o fată care venise dintr-un sat din Prahova ca să-și termine studiile. Ne-am împrietenit repede. Ea mi-a arătat că nu sunt singură în lupta asta.

— Știi ce mi-a zis mama când am plecat? Că sunt o rușine pentru familie. Dar dacă rămâneam acolo, mă pierdeam pe mine.

Împreună am învățat pentru examene, am râs și am plâns pe holurile liceului după orele de curățenie. Pentru prima dată simțeam că aparțin undeva.

Familia mea nu m-a iertat niciodată cu adevărat. Tata a murit după doi ani fără să-mi spună vreun cuvânt de rămas bun. Mama nu mi-a mai vorbit decât ca să-mi ceară bani pentru Mihai. Fratele meu m-a acuzat mereu că l-am abandonat.

Dar eu am terminat liceul la seral cu note bune și am intrat la o școală postliceală sanitară. Am început să lucrez ca infirmieră într-un spital din Ploiești. Viața mea s-a schimbat încet-încet: am avut primul salariu decent, mi-am cumpărat o rochie nouă după ani întregi și am ieșit la un film cu Loredana.

Sunt încă singură și uneori mă doare tăcerea familiei mele mai mult decât orice rană fizică. Dar când privesc în oglindă, văd o femeie care a avut curajul să spună „nu” sacrificiului fără sfârșit.

Poate că am pierdut familia pe care o iubeam, dar am câștigat ceva ce nimeni nu-mi poate lua: demnitatea mea.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să fim egoiști? Merită oare să ne pierdem pe noi înșine pentru liniștea altora?