Noaptea care mi-a schimbat viața: O mamă între vină și speranță

— Nu, nu pot să cred! Vlad, răspunde-mi! Vlad! Țipătul meu a spart liniștea din salonul de urgență, acolo unde mi-am găsit fiul, întins pe un pat, cu fața palidă și ochii închiși. Cu doar două ore înainte, eram la spital, terminând o tură de noapte, visând la o cană de ceai cald și la liniștea casei. Niciodată nu mi-am imaginat că drumul spre casă avea să-mi frângă sufletul.

Totul a început cu un telefon. Era trecut de miezul nopții când telefonul a vibrat în buzunar. Am răspuns obosită, fără să mă gândesc că viața mea urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Doamna Stoica? Sunt agentul Popescu de la Poliția Rutieră. Fiul dumneavoastră, Vlad, a fost implicat într-un accident. Vă rog să veniți urgent la Spitalul Județean.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am alergat pe coridoarele reci ale spitalului, cu inima bubuindu-mi în piept. În fața salonului, soțul meu, Radu, stătea cu mâinile în cap, plângând în tăcere. Nu l-am mai văzut niciodată atât de distrus.

— Ce s-a întâmplat? Cum? Unde era Vlad?

Radu a ridicat privirea spre mine, ochii lui roșii de plâns. — A ieșit cu prietenii. Nu mi-a spus unde merge. Am aflat de la poliție… Au zis că a traversat pe roșu și o mașină l-a lovit.

Am simțit cum mă prăbușesc. Vlad avea doar 18 ani. Tocmai luase bacul și urma să plece la facultate la Cluj. Era mândria mea, copilul meu bun și sensibil, mereu gata să mă ajute cu orice. În ultima vreme însă, ne certam des. Îi reproșam că stă prea mult pe telefon, că nu mă ascultă, că nu mai e copilul de altădată.

În salon, Vlad era conectat la aparate. Medicul m-a privit cu compasiune.

— Doamnă Stoica, fiul dumneavoastră este în comă indusă. Are fracturi multiple și un traumatism cranian sever. Următoarele ore sunt critice.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. M-am așezat lângă el și i-am luat mâna rece în palmele mele.

— Vlad, mamă… Te rog să nu mă lași! Nu am apucat să-ți spun cât de mult te iubesc…

În minte mi se derulau toate momentele în care l-am certat pentru nimicuri: pentru că nu și-a făcut patul, pentru că a venit târziu acasă, pentru că nu a luat nota maximă la matematică. M-am întrebat dacă nu cumva eu am greșit undeva. Dacă nu l-am împins prea tare, dacă nu l-am făcut să se simtă singur chiar lângă noi.

Radu s-a apropiat de mine și m-a strâns în brațe.

— Nu e vina ta, Maria… E vina noastră. Am fost prea ocupați cu serviciul, cu grijile zilnice… N-am mai știut să fim părinți.

Lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraji. În salon s-au adunat și sora mea, Irina, și cumnatul meu, Mihai. Fiecare încerca să ne consoleze, dar nimic nu putea umple golul din sufletul meu.

— Trebuie să fim puternici pentru Vlad! — a spus Irina încercând să-și ascundă vocea tremurată.

Au urmat ore lungi de așteptare chinuitoare. În fiecare minut mă rugam să se întâmple o minune. M-am gândit la toate momentele frumoase: când Vlad a spus primul cuvânt, când a mers prima dată pe bicicletă, când m-a îmbrățișat înainte de prima zi de școală.

La un moment dat, ușa salonului s-a deschis brusc și a intrat o femeie necunoscută, cu ochii umflați de plâns.

— Dumneavoastră sunteți mama băiatului? Eu sunt mama fetei care era cu el… Ana e și ea la terapie intensivă.

Am simțit un val de vinovăție și mai mare. Doi copii nevinovați luptau pentru viață din cauza unei clipe de neatenție. Am stat împreună pe holuri, două mame strivite de durere și neputință.

În dimineața următoare, medicul a venit cu vești.

— Vlad a trecut peste noapte critică. E stabilizat, dar riscul nu a trecut. Va urma o perioadă lungă de recuperare.

Am izbucnit în plâns de ușurare și am îngenuncheat lângă patul lui Vlad.

— Îți promit că dacă te trezești, nu te voi mai certa niciodată pentru prostii! O să fiu acolo pentru tine orice ar fi!

Au trecut zilele greu. Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Radu s-a închis în el însuși, iar eu am început să merg la psiholog ca să pot face față vinovăției care mă măcina pe dinăuntru. Am aflat că accidentul s-a petrecut pentru că Vlad încerca să-și apere prietena de niște băieți agresivi care îi urmăreau prin parc. A traversat strada fără să se uite bine…

Când Vlad s-a trezit din comă după două săptămâni, primul lucru pe care l-a spus a fost:

— Mamă… îmi pare rău…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca niște copii.

Recuperarea lui Vlad a fost lungă și dureroasă. A trebuit să reînvățăm să fim o familie: să vorbim deschis despre frici și greșeli, să ne iertăm unii pe alții și pe noi înșine.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit ca mamă. Dacă i-aș fi spus mai des cât îl iubesc sau dacă i-aș fi dat mai multă libertate… Dar poate că fiecare părinte trece prin astfel de întrebări atunci când viața îi pune la încercare.

Astăzi, Vlad merge din nou la facultate și încearcă să-și construiască viitorul pas cu pas. Eu încă lucrez ca asistent medical și încerc să ajut alți oameni care trec prin suferință.

Dar în fiecare seară când îl văd acasă, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru încă o zi împreună.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Oare cât de mult contează să spunem „te iubesc” înainte ca viața să ne arate cât suntem de fragili?