Noaptea în care am pierdut totul: Povestea unei alegeri imposibile

— Maria, trebuie să vii ACUM! E vorba de mama ta! vocea fratelui meu, Sorin, răsuna disperată în telefon, în timp ce eu încercam să-mi țin mâinile nemișcate deasupra pieptului unui pacient în stop cardiac. Era ora două noaptea, iar secția de chirurgie era un furnicar de urgențe. În jurul meu, asistentele alergau cu perfuzii, medicii strigau indicații, iar eu simțeam cum lumea mea se prăbușește sub greutatea unei decizii imposibile.

— Sorin, nu pot pleca! Avem un cod roșu, nu pot lăsa pacientul! am șoptit printre dinți, cu lacrimi în ochi.

— Maria, mama nu mai are timp! Doctorul zice că dacă nu ajunge cineva din familie acum, nu mai apucăm să ne luăm rămas bun… te rog!

Am simțit cum inima mi se rupe. Mama era internată la oncologie, la etajul trei al aceluiași spital. De două luni lupta cu un cancer galopant, iar eu mă agățam de fiecare zi ca de un fir de ață. Dar în acea noapte, eram prinsă între două lumi: cea a datoriilor profesionale și cea a iubirii de fiică. Pacientul de sub mâinile mele era un tânăr de 23 de ani, victima unui accident rutier. Avea șanse dacă nu-l pierdeam acum.

— Maria! strigă doctorul Ionescu. Nu te opri! Încă două minute!

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Îmi vedeam mama pe patul alb, singură, cu ochii pierduți spre ușă, așteptându-mă. Dar dacă plecam, tânărul de sub mâinile mele putea muri. Dacă rămâneam, mama putea pleca fără să mă vadă.

Am continuat masajul cardiac cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În minte îmi răsuna vocea mamei: „Maria, ai grijă de oameni. Ești făcută pentru asta.”

După 15 minute, pacientul a fost stabilizat. Am fugit pe scări spre oncologie, cu halatul plin de sânge și transpirație. Când am ajuns la salonul mamei, era prea târziu. Sorin stătea lângă pat, cu capul plecat. Mama murise cu câteva minute înainte să ajung.

— De ce n-ai venit? m-a întrebat Sorin cu voce stinsă.

— N-am putut… am încercat… am salvat un băiat… am bâiguit eu.

— Mama te-a așteptat până la ultima clipă. Tot pe tine te-a strigat.

Am căzut în genunchi lângă patul ei și am plâns ca un copil. În acea noapte am simțit că am pierdut totul: mama, fratele meu și liniștea sufletului meu.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Sorin nu mi-a vorbit luni întregi. Tata m-a privit cu ochi goi la înmormântare. Colegii mă felicitau pentru că am salvat viața tânărului – pe care îl chema Vlad și care avea o fetiță de doi ani acasă – dar eu nu simțeam decât gol și vinovăție.

Nopțile mi le petreceam revizuind scena din minte: dacă aș fi fugit la mama, poate aș fi apucat să-i spun cât o iubesc. Dacă aș fi lăsat pacientul pe mâna altcuiva, poate ar fi murit. Oricum aș fi ales, cineva ar fi pierdut.

Într-o zi, la câteva luni după înmormântare, Vlad a venit la spital cu fetița lui și un buchet de flori. M-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Doamnă Maria, nu știu cum să vă mulțumesc că mi-ați salvat viața. Fetița mea are nevoie de mine și datorită dumneavoastră pot să fiu aici pentru ea.

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată o urmă de pace. Dar când am ajuns acasă și l-am văzut pe Sorin privind poza mamei cu ochii roșii de plâns, vinovăția s-a întors ca un val rece.

Anii au trecut și rana nu s-a vindecat niciodată complet. Am încercat să-l iert pe Sorin pentru cuvintele grele din acea noapte și să mă iert pe mine pentru alegerea făcută. Uneori cred că mama m-ar fi înțeles; alteori mă gândesc că am trădat-o.

Acum, când privesc înapoi, mă întreb: există oare o alegere corectă când inima ți-e sfâșiată între datoria față de ceilalți și dragostea pentru cei dragi? Poate cineva să ierte cu adevărat sau rămânem mereu prizonierii propriilor regrete?