Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora: limita pe care nu am mai putut-o ignora

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot! — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu ochii umezi, privind la fiul meu și la nora mea, care mă priveau cu o amestecătură de revoltă și neîncredere.

Era trecut de miezul nopții. În blocul nostru vechi din cartierul Drumul Taberei, liniștea era spartă doar de ecoul certurilor noastre. De luni întregi, casa mea nu mai era un cămin, ci un câmp de bătălie. Rareș, băiatul meu cel mare, și Andreea, soția lui, se mutaseră la mine după ce pierduseră apartamentul din cauza datoriilor. La început am crezut că e doar o perioadă grea, că îi voi ajuta să se ridice. Dar cu fiecare zi, tensiunea creștea.

— Mama, nu exagera! — a ridicat Rareș tonul. — Ești mereu cu gura pe noi! Nu vezi că încercăm?

Andreea nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea cu telefonul în mână, butonând nervos.

— Încercați? — am izbucnit. — Să vă treziți la prânz, să nu contribuiți cu nimic la cheltuieli, să lăsați vasele nespălate și să-mi vorbiți urât? Asta numiți voi încercare?

M-am simțit mică, neputincioasă. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să le dau satisfacția asta. De luni bune, Rareș își pierduse slujba și nu părea să caute altceva. Andreea lucra part-time la un salon de unghii, dar banii îi cheltuia pe haine și ieșiri cu prietenele. Eu eram cea care plătea facturile, făcea piața și gătea pentru toți.

— Nu ești tu mama care ne-a crescut! — a spus Rareș cu o voce tăioasă. — Ai devenit acră și cicălitoare.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine. Mi-am amintit de nopțile când îl legănam bolnav, de zilele când îi făceam pachet la școală, de sacrificiile făcute ca să aibă tot ce-i trebuie. Și acum? Acum eram doar o povară pentru el.

— Poate că nu mai sunt mama pe care o vrei tu — am spus încet. — Dar sunt tot mama ta. Și tocmai pentru că te iubesc, nu pot să te las să mă distrugi.

Andreea a oftat teatral:

— Hai, Rareș, las-o! Mereu face pe victima.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am mers la ușă, am deschis-o larg și am spus:

— Vreau să plecați. Acum. Nu mai pot trăi așa.

Rareș a rămas blocat. Nu cred că se aștepta vreodată să audă asta de la mine.

— Glumești? Unde vrei să mergem la ora asta?

— Nu glumesc. Aveți prieteni, aveți rude. Găsiți o soluție. Eu nu mai pot trăi în propria casă ca o străină.

Au început să strângă lucruri în grabă, bombănind și aruncând priviri furioase. Am rămas în ușă până au ieșit pe hol, apoi am închis încet și am tras zăvorul. Am rămas sprijinită de ușă, tremurând din toate încheieturile.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, ascultând liniștea apăsătoare care se așternuse după luni de haos. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am fost o mamă rea. Dar știam că dacă nu puneam această limită, mă pierdeam pe mine însămi.

A doua zi dimineață m-a sunat sora mea, Lidia:

— Ce-ai făcut? Rareș m-a sunat plângând! Cum ai putut?

— Lidia, nu mai puteam… Nu mai eram eu însămi. Mă simțeam ca o servitoare în propria casă!

— E copilul tău! Trebuie să-l ajuți!

— L-am ajutat cât am putut. Dar el nu vrea ajutorul meu, vrea doar confortul pe care i-l ofer fără să dea nimic în schimb.

Lidia a oftat și mi-a spus că poate am fost prea dură. Dar eu știam că nu era vorba doar despre mine sau despre el – era vorba despre respectul pe care îl meritam ca om.

Au trecut zile în care Rareș nu mi-a dat niciun semn. M-am simțit vinovată, apoi furioasă, apoi tristă din nou. Vecina de la doi, doamna Stanciu, m-a văzut într-o zi la lift:

— Ce-ai pățit, dragă? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Să știi că ai făcut bine — mi-a spus ea blând. — Copiii trebuie să știe când e prea mult.

Mi-a fost greu să accept asta. În cultura noastră, mama trebuie să rabde orice pentru copii. Dar până unde? Cât poți sacrifica din tine fără să te pierzi?

După două săptămâni, Rareș mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem bine.” Atât. Nicio scuză, nicio explicație. Am plâns iar – de ușurare și de durere.

În lunile care au urmat, casa mea a redevenit liniștită. Am început să mă ocup de grădina de pe balcon, să citesc romane vechi și să merg la biserică duminica. Uneori mă simțeam vinovată pentru liniștea asta nouă – ca și cum aș fi trădat rolul de mamă sacrificată.

Dar într-o zi m-am întâlnit cu Rareș la supermarket. Era tras la față, dar părea mai matur.

— Mamă… — a spus el încet — Îmi pare rău pentru tot.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam că drumul spre împăcare va fi lung, dar primul pas fusese făcut.

Acum mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc cu frica de a pune limite copiilor lor? Oare dragostea adevărată înseamnă să spui „ajunge” atunci când sufletul tău nu mai poate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?