Noaptea în care un cuvânt a făcut diferența: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mamă, vino să mă iei, te rog! Sunt la colțul străzii, lângă magazinul alimentar. Vocea Ioanei tremura în telefon, iar inima mi-a sărit din piept. Era trecut de ora 22, iar eu tocmai mă pregăteam să sting lumina în dormitor. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ioana nu ieșea niciodată fără să mă anunțe, iar în seara aceea trebuia să fie la prietena ei, Roxana, la două străzi distanță.

— Ioana, ce s-a întâmplat? De ce nu ești la Roxana? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu pot vorbi acum, vino repede! a șoptit ea, iar apoi s-a auzit un zgomot ciudat, ca și cum cineva ar fi tras telefonul din mâna ei.

Mi-am amintit instantaneu de discuția noastră de acum câteva luni, când am stabilit împreună un cuvânt secret pentru situații de urgență. Era o regulă simplă, dar pe care o repetasem obsesiv: dacă vreodată cineva ar încerca să o păcălească sau să o pună în pericol, trebuia să folosească acel cuvânt când mă suna. Cuvântul era „lalele”.

— Ioana, spune-mi repede, ce flori ți-am cumpărat de ziua ta anul trecut? am întrebat cu vocea tremurândă.

O pauză scurtă. Apoi vocea ei, mai stinsă ca niciodată:

— Trandafiri…

Mi s-a făcut pielea de găină. Ioana știa foarte bine că îi cumpărasem lalele. Am simțit cum mi se taie respirația. În acel moment am știut că ceva nu era în regulă. Am sunat imediat la 112, cu mâinile tremurânde, încercând să explic operatorului ce se întâmplase. În timp ce vorbeam cu polițistul, soțul meu, Mihai, a intrat în cameră.

— Ce s-a întâmplat? De ce plângi? a întrebat el speriat.

— Ioana… cred că e în pericol. Cineva a sunat de pe telefonul ei și nu a folosit cuvântul nostru secret.

Mihai a încremenit. Nu era genul care să se panicheze ușor, dar acum îl vedeam palid ca varul. A luat cheile de la mașină și a ieșit val-vârtej pe ușă.

În acele minute interminabile până la sosirea poliției, am simțit cum fiecare secundă mă strivește. M-am gândit la toate momentele când am certat-o pe Ioana pentru că întârzia acasă sau când îi interzisesem să iasă cu anumite persoane. M-am întrebat dacă nu cumva am fost prea strictă sau prea permisivă. Oare unde greșisem?

Telefonul a sunat din nou. De data aceasta era Roxana.

— Doamnă Maria, Ioana nu mai răspunde la mesaje! Am ieșit să o caut pe stradă și nu e nicăieri!

Am simțit că mă prăbușesc. Am început să plâng în hohote, fără să mai pot articula vreun cuvânt coerent. Polițiștii au ajuns după câteva minute și au început să pună întrebări: ce purta Ioana, cu cine a plecat, dacă avea dușmani sau dacă primise amenințări.

În timp ce Mihai gonea pe străzi cu mașina, eu stăteam lipită de fereastră, rugându-mă să primesc un semn. Mama mea, care locuia cu noi, încerca să mă liniștească:

— O să fie bine, Maria! Dumnezeu are grijă de copii!

Dar eu nu mai aveam nicio certitudine. Mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă în care nu am fost destul de atentă sau pentru fiecare ceartă inutilă.

După aproape o oră care mi s-a părut o eternitate, Mihai m-a sunat:

— Am găsit-o! E la secția de poliție! E speriată, dar e bine!

Am izbucnit în lacrimi de ușurare. Când am ajuns la secție și am văzut-o pe Ioana în brațele tatălui ei, am simțit că mi se rupe sufletul de fericire și durere în același timp.

— Mamă… îmi pare rău… Nu am știut ce să fac… Un bărbat m-a urmărit când am ieșit din blocul Roxanei și mi-a smuls telefonul. A încercat să te păcălească să vii după mine… Dar mi-am amintit de cuvântul nostru secret…

Am strâns-o tare la piept și i-am șoptit la ureche:

— Ai fost curajoasă! Fără acel cuvânt… nu știu ce s-ar fi întâmplat…

În zilele următoare am stat mult de vorbă cu Ioana. Am aflat cât de ușor pot copiii noștri să ajungă victime ale unor oameni fără scrupule și cât de important este să avem reguli clare în familie. Am discutat ore întregi despre frică, despre curaj și despre cât de fragil este sentimentul de siguranță.

Tatăl meu, care mereu spunea că „pe vremea lui nu se întâmplau astfel de lucruri”, a tăcut rușinat când a auzit povestea. Mama a început să plângă și ea, spunând că niciodată nu s-ar fi gândit că un simplu cuvânt poate salva o viață.

Vecinii au început să vorbească: „Ați auzit ce s-a întâmplat la familia Popescu? Fata lor era cât pe ce să fie răpită!” Unii ne-au judecat că am lăsat-o singură pe stradă; alții ne-au felicitat pentru ideea cu parola secretă.

Dar adevărul este că nimeni nu poate fi pregătit pentru astfel de momente. Tot ce putem face este să ne iubim copiii și să le oferim instrumente simple pentru a se proteja.

Uneori mă întreb dacă nu cumva trăim într-o lume prea plină de frică și suspiciune. Dar apoi îmi amintesc acea noapte și realizez că uneori un simplu cuvânt poate face diferența dintre viață și moarte.

Oare câți dintre noi avem curajul să vorbim deschis cu copiii noștri despre pericolele reale? Și câți dintre noi credem că „mie nu mi se poate întâmpla”? Poate că povestea mea va face pe cineva să-și protejeze mai bine familia…