Noul început al lui Vlad: Între abandon și regăsire

— Vlad, iar ai spart farfuria! Ce-ai cu lucrurile mele?
Vocea aspră a doamnei Lidia răsuna în bucătăria mică, iar eu mă strângeam tot mai tare în scaunul meu, cu ochii în podea. Aveam doar opt ani și deja știam ce înseamnă să fii „copilul altcuiva”. De când mă țin minte, am trecut dintr-un centru de plasament în altul, dintr-o familie în alta, mereu cu speranța că poate, de data asta, cineva mă va vrea cu adevărat.

În fiecare seară, când ceilalți copii adormeau, eu rămâneam treaz, ascultând cum vântul bate în geamurile vechi ale orfelinatului din Ploiești. Mă întrebam dacă mama mea se gândește la mine sau dacă tata știe măcar că exist. Nu-mi aminteam chipurile lor, doar o senzație vagă de căldură și miros de pâine proaspătă. În rest, totul era un gol.

La zece ani, am ajuns la familia Popescu. Doamna Lidia și domnul Ion păreau oameni buni la început. Aveau o casă mare la marginea orașului și doi copii biologici: Raluca și Sorin. În primele săptămâni, am simțit pentru prima dată ce înseamnă să ai o cameră doar a ta. Dar curând, am început să simt privirile reci ale Ralucăi și glumele răutăcioase ale lui Sorin.

— Nu ești fratele nostru! Ești doar un străin pe care mama l-a adus acasă! îmi spunea Raluca într-o zi, când am încercat să mă joc cu păpușile ei.

Am învățat să nu răspund. Să tac. Să nu deranjez. Dar tăcerea doare mai tare decât orice palmă.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, domnul Ion a venit acasă supărat. Se certase cu șeful la serviciu și a început să țipe la toată lumea. Când am spart din greșeală o cană, m-a apucat de braț și m-a zguduit atât de tare încât am crezut că o să-mi sară inima din piept.

— Nu ești bun de nimic! De ce nu poți fi ca Sorin?

Am fugit în camera mea și am plâns până am adormit. În acea noapte, am hotărât că nu mai pot rămâne acolo. A doua zi dimineață, mi-am strâns câteva haine într-o pungă și am ieșit pe furiș din casă. Am mers pe jos până la gară și m-am ascuns într-un vagon părăsit.

Am trăit pe stradă aproape două luni. Am cunoscut alți copii ca mine: Alina, care fugea de tatăl ei alcoolic; Marius, care visa să ajungă fotbalist; și bătrânul nea Gică, care ne aducea uneori câte o pâine veche. Am simțit pentru prima dată solidaritatea adevărată între oameni care nu aveau nimic de pierdut.

Într-o zi geroasă de ianuarie, poliția ne-a găsit dormind sub un pod. Ne-au dus la centrul de plasament din București. Acolo am întâlnit-o pe doamna Maria, psihologul centrului. Avea ochi blânzi și vorbe calde.

— Vlad, știu că ți-e greu să ai încredere în oameni. Dar aici poți încerca să fii tu însuți.

Mi-a luat luni întregi să-i spun ce simt cu adevărat. Să-i povestesc despre frica mea de a fi abandonat din nou, despre rușinea că nu sunt „ca ceilalți”. Dar doamna Maria nu s-a dat bătută.

— Fiecare copil merită o familie care să-l iubească necondiționat, Vlad. Și tu meriți asta.

La 13 ani, am fost adoptat de familia Dumitrescu: Irina și Paul, doi oameni simpli dintr-un sat de lângă Brașov. La început mi-a fost teamă să cred că poate fi real. Irina mă lua în brațe dimineața și îmi spunea „bună dimineața, puiule”, iar Paul mă ducea la pescuit duminica.

Dar rănile trecutului nu dispar peste noapte. Într-o zi, după ce am spart din greșeală un pahar, am început să tremur necontrolat. M-am ascuns sub masă, convins că urmează să fiu certat sau dat afară.

Irina s-a așezat lângă mine și m-a luat ușor de mână:

— Vlad, aici nu te ceartă nimeni pentru greșeli mici. Toți greșim. Important e să fim împreună.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani, cineva mă ținea în brațe fără să-mi ceară nimic în schimb.

Au urmat ani grei de adaptare: coșmaruri noaptea, frica de a nu fi destul de bun pentru noua mea familie, rușinea când colegii râdeau că „sunt adoptat”. Dar Irina și Paul nu au renunțat la mine niciodată.

Într-o zi, la liceu, un coleg m-a întrebat:

— Cum e să trăiești cu niște străini?

L-am privit drept în ochi și i-am răspuns:

— Familia nu e despre sânge. E despre cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.

Acum am 22 de ani și studiez psihologia la București. Vreau să ajut copiii ca mine să-și găsească vocea și curajul de a ierta trecutul. Încerc să le spun mereu că nu sunt singuri.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi trecut prin atâtea dureri, aș fi ajuns omul care sunt azi? Poate că fiecare rană ne modelează sufletul într-un fel unic. Voi ce credeți? E posibil să ierți cu adevărat trecutul sau rămâne mereu o parte din tine?