„Nu acum, draga mea, adulții vorbesc”: Viața mea în umbra propriei familii
— Nu acum, Ilinca, adulții vorbesc!
Vocea mamei a tăiat aerul din sufragerie ca o lamă subțire. Tata, cu sprâncenele încruntate, discuta aprins cu unchiul Doru despre bani, iar eu, cu caietul de desen strâns la piept, am rămas nemișcată lângă ușă. Aveam opt ani și voiam doar să le arăt desenul meu cu familia noastră. Dar nu era niciodată momentul potrivit pentru mine.
Anii au trecut, dar sentimentul acela de a fi mereu pe margine nu m-a părăsit niciodată. În casa noastră din Ploiești, mesele de duminică erau un teatru al tensiunilor mocnite: mama încerca să pară calmă, tata ridica vocea când nu-i convenea ceva, iar eu eram liantul tăcut care aducea farfuriile și zâmbea forțat. Sora mea mai mică, Raluca, era răsfățata casei, iar fratele meu mai mare, Vlad, era mândria familiei – olimpic la matematică. Eu? Eu eram „fata bună”, cea care nu deranja niciodată.
— Ilinca, du-te și vezi ce face Raluca! — striga mama din bucătărie.
— Ilinca, adu-mi telecomanda! — tuna tata din fotoliu.
Nimeni nu mă întreba ce simt sau ce vreau. Când încercam să spun ceva despre mine – despre notele mele bune la școală sau despre cât de mult îmi place să scriu povești – răspunsul era mereu același:
— Lasă, Ilinca, nu e important acum. Avem alte griji.
Am crescut cu impresia că vocea mea nu contează. Că trebuie să fiu utilă, să nu deranjez, să nu cer nimic pentru mine. În liceu, când am luat premiul întâi la un concurs de literatură, am venit acasă cu diploma strânsă în mână. Tata nici n-a ridicat privirea din ziar.
— Bravo, dar vezi să nu neglijezi materiile importante.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să scriu din ce în ce mai mult – poezii pe marginea caietelor, povești pe care le ascundeam sub saltea. Era singurul loc unde puteam fi cine voiam eu.
Într-o seară de iarnă, când aveam șaptesprezece ani, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și am auzit-o spunându-i tatei:
— Nu știu ce să fac cu Ilinca. E mereu retrasă, parcă nici nu există uneori.
Atunci am simțit o furie mocnită. Cum să nu exist? Eu eram cea care îi asculta pe toți, care îi ajuta pe toți! Dar nimeni nu mă vedea cu adevărat.
În facultate am plecat la București. Am simțit pentru prima dată libertatea: nimeni nu-mi spunea ce să fac sau cine să fiu. Am început să merg la terapie și să învăț să-mi spun povestea cu voce tare. Dar rana veche nu dispăruse. La fiecare telefon de acasă, mama mă întreba doar despre Raluca sau Vlad:
— Ai vorbit cu fratele tău? Știi că Raluca are nevoie de ajutor la teză?
Niciodată: „Tu cum ești?”
Într-o zi, după o ceartă telefonică în care am încercat să-i spun mamei cât de mult mă doare lipsa asta de atenție, ea a oftat:
— Ilinca, tu mereu exagerezi. Toți avem probleme.
Am închis telefonul și am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă voi fi vreodată suficientă pentru ei.
Anii au trecut. Am terminat facultatea și m-am angajat la o editură mică. Am publicat prima mea carte – o colecție de povestiri despre fete invizibile în propriile familii. A avut succes modest, dar pentru mine a fost ca o eliberare.
Când am dus cartea acasă, tata a răsfoit-o absent:
— E frumos că ai un hobby.
Mama a citit-o pe fugă și mi-a spus:
— Nu trebuia să scrii despre familie. Lumea o să creadă că avem probleme.
Atunci am izbucnit:
— Avem probleme! Eu am crescut simțindu-mă invizibilă! Nu v-ați întrebat niciodată ce simt?
A urmat o tăcere grea. Raluca s-a uitat la mine cu ochii mari:
— N-am știut că te simți așa…
Vlad a dat din umeri:
— Fiecare are rolul lui în familie.
Am plecat din casa părinților cu inima frântă și cu hotărârea de a nu mă mai întoarce decât atunci când voi fi pregătită să fiu văzută așa cum sunt.
Astăzi am treizeci și doi de ani și încă lupt cu umbra acelei fetițe care aducea farfuriile la masă și visa să fie ascultată. Am prieteni care mă văd și mă apreciază pentru cine sunt. Scriu povești pentru cei ca mine – cei care au crescut pe margine și au avut nevoie de curaj ca să pășească în lumină.
Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți întregi fără să fim cu adevărat văzuți? Cât curaj ne trebuie ca să cerem dreptul la propria voce?