Nu am fost invitată la nuntă, dar acum trebuie să le dau casa: Povestea unei mame românce

— Nu pot să cred că iarăși discutăm despre asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă. Stăteam în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea stătută, iar fiul meu mă privea cu ochii aceia reci, pe care nu-i recunoșteam.

— Mamă, nu e vorba doar despre noi. Mirela are nevoie de stabilitate, iar Darius… e copilul nostru acum. Tu ai două camere, noi stăm cu chirie într-o garsonieră. E normal să ne ajuți!

Am simțit cum mi se strânge inima. De zece ani mă lupt să-i fiu aproape lui Radu, să o accept pe Mirela și pe băiatul ei ca pe familia mea. Dar niciodată nu am uitat ziua aceea când am aflat de la vecina de la trei că s-au căsătorit în secret, fără să mă invite. Am plâns atunci ca niciodată în viața mea. M-am simțit trădată, dată la o parte, ca și cum nu aș fi contat deloc.

— Viorica, nu mai dramatiza! a intervenit Mirela, intrând în bucătărie cu pași apăsați. Știi bine că nu am vrut să te supărăm atunci. Era pandemie, era complicat… Dar acum trebuie să ne gândim la viitorul nostru.

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei o hotărâre pe care nu o puteam combate. Mereu a știut să-l întoarcă pe Radu împotriva mea, să-l facă să creadă că orice sacrificiu e normal din partea mea. Dar eu? Eu când am voie să cer ceva?

Am crescut singură un copil după ce soțul meu, Ionel, a murit într-un accident stupid de muncă. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu pentru apartamentul ăsta mic din Drumul Taberei. Nu am cerut niciodată nimic de la nimeni. Și totuși, când Radu a venit cu Mirela acasă prima dată, i-am primit cu brațele deschise.

— Mamă, nu e corect să ne ții la distanță doar pentru că ai fost rănită atunci, a continuat Radu. Toată lumea face sacrificii pentru copii.

— Dar eu? Eu ce sunt? Nu sunt tot om? am izbucnit. De ce trebuie mereu să dau? De ce nu m-ați vrut lângă voi când v-ați unit destinele? De ce nu am fost bună atunci?

Mirela a oftat și s-a uitat la Radu ca și cum i-ar cere ajutorul. Darius, băiatul ei din prima căsătorie, stătea în prag și se uita la mine cu ochi mari. Nu avea nicio vină copilul. Dar eu simțeam că mă sufoc.

— Viorica, nu vrem să te supărăm… dar ai putea măcar să te gândești la asta? Să ne dai apartamentul și tu să te muți la sora ta la țară? a spus Mirela pe un ton aproape poruncitor.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Sora mea, Mariana, are și ea necazurile ei. Nu pot să mă mut la ea ca o povară. Și apoi… aici e casa mea! Fiecare colț are amintiri: primul desen al lui Radu pe perete, poza cu Ionel la nuntă, mirosul de cozonaci de Crăciun.

— Nu pot… Nu pot să vă dau casa asta! am spus încet, aproape șoptit.

Radu s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Atunci nu știu ce să mai zic! Poate că ar trebui să ne gândim dacă mai are rost să venim pe aici…

A ieșit trântind ușa. Mirela l-a urmat fără să se uite înapoi. Darius a rămas o clipă în prag și mi-a făcut cu mâna timid.

Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă și lacrimile curgând șiroaie pe obraji. M-am întrebat unde am greșit. Oare faptul că am pus mereu binele lor înaintea fericirii mele m-a făcut slabă? Sau poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă în ziua de azi?

Seara târziu, Mariana m-a sunat.

— Viorico, ce-ai pățit? Te aud plângând…

I-am povestit totul printre sughițuri.

— Sora mea dragă… Nu te lăsa! Casa ta e viața ta. Dacă le dai totul acum, ce-ți mai rămâne?

Am stat mult pe gânduri după ce am închis telefonul. Am privit pe geam la luminile orașului și m-am întrebat dacă există vreo cale de împăcare sau dacă sacrificiul unei mame trebuie să fie fără margini.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Mamă, îmi pare rău că te-am supărat. Dar gândește-te bine: noi suntem familia ta acum.”

Am zâmbit amar. Familia mea… Dar eu cui aparțin? Cine mă mai întreabă dacă sunt fericită?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat să se întrebe: cât trebuie să dai până când nu mai rămâne nimic din tine?

Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul ei la fericire?