„Nu am fost nici măcar la ziua fiicei mele – oare chiar am ajuns o mamă atât de rea?”

— Nu pot să cred că nici măcar nu m-a sunat azi, am murmurat, privind telefonul care stătea mut pe masa din bucătărie. Era 17 martie, ziua Marikăi, și pentru prima dată în viața mea nu știam nici măcar dacă să-i trimit un mesaj. Mă simțeam ca o străină în propria-mi casă, printre poze vechi și amintiri care mă ardeau pe dinăuntru.

De când a murit Ilie, soțul meu, casa a devenit prea mare, prea tăcută. Mă trezesc dimineața și nu mai am pentru cine să pregătesc cafeaua. Am rămas fără serviciu acum trei ani, când fabrica de confecții s-a închis. De atunci, zilele mele curg una după alta, toate la fel, doar cu mici variații de tristețe. Marika a crescut, s-a mutat la București, are serviciul ei, prietenii ei, viața ei. Eu am rămas aici, la Focșani, cu amintirile și cu întrebările care nu-mi dau pace.

— Mamă, nu mai insista, am și eu viața mea! îmi spusese ultima dată, cu voce tăioasă, când am încercat să o sun. „Nu pot să vin acasă la fiecare sărbătoare, nu mai sunt copil!”

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate când am început să fiu prea obosită, prea îngrijorată, prea prezentă sau, dimpotrivă, prea absentă. Poate când, după moartea lui Ilie, am devenit o umbră, mereu cu ochii roșii și cu sufletul gol. Poate când am început să-i cer ajutorul, să-i spun cât de greu îmi e, iar ea nu mai știa cum să mă liniștească.

În seara asta, am stat cu ochii pe telefon, sperând la un semn. Măcar un „mulțumesc” pentru mesajul pe care i l-am trimis dimineață: „La mulți ani, Marika! Te iubesc și mi-e dor de tine.” Niciun răspuns. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit totul ca mamă. Dacă nu cumva am sufocat-o cu grijile mele, cu nevoia mea de a nu rămâne singură. Dacă nu cumva am pus pe umerii ei povara propriei mele nefericiri.

Seara, pe la opt, a sunat telefonul. Am tresărit ca și cum aș fi auzit vocea lui Ilie din mormânt. Era sora mea, Viorica.

— Mărie, ce faci, fată? Ai vorbit cu Marika?

— Nu… Nu m-a sunat. Nici nu m-a invitat la ziua ei. Cred că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine.

— Hai, nu mai fi așa. E tânără, are și ea problemele ei. Lasă-i timp.

— Dar dacă nu mai vrea să mă vadă niciodată? Dacă am greșit prea mult?

— Nu există mamă perfectă, Mărie. Ai făcut tot ce-ai putut. Poate că și ea are nevoie să-și găsească drumul.

Am închis și am rămas cu ochii în tavan. Am început să-mi amintesc toate momentele în care am ridicat vocea la Marika, toate certurile pentru note, pentru băieți, pentru haine, pentru că nu voia să vină la biserică. Toate momentele în care am pus-o pe ea pe locul doi, după serviciu, după Ilie, după grijile casei. Toate momentele în care am uitat să-i spun cât de mândră sunt de ea.

A doua zi, am ieșit la piață. M-am întâlnit cu tanti Florica, vecina de la trei.

— Ce faci, Mărie? Ai fost la ziua Marikăi?

— Nu… N-am fost invitată.

— Lasă, fată, că și băiatul meu nu mă mai caută. Așa-s tinerii ăștia, nu mai au timp de părinți.

Am zâmbit amar. Nu voiam să cred că așa e normal. Nu voiam să cred că așa trebuie să fie. Am ajuns acasă și am început să răscolesc prin cutii vechi. Am găsit o scrisoare de la Marika, de când era la liceu. „Mamă, îți promit că o să am grijă de tine când vei fi bătrână. Te iubesc!”

Am izbucnit în plâns. Unde s-a dus fata aceea? Unde am dispărut eu, mama care știa să o facă să râdă, să-i aline durerile, să-i spună că totul va fi bine?

Seara, am luat o hotărâre. Am sunat-o. A răspuns după al treilea apel.

— Da, mamă?

— Marika… Nu vreau să te deranjez. Voiam doar să-ți spun că mi-e dor de tine. Și că, dacă am greșit cu ceva, îmi pare rău. Poate n-am fost cea mai bună mamă, dar te-am iubit mereu.

A tăcut câteva secunde. Am auzit un oftat.

— Știu, mamă. Și mie mi-e dor de tine. Dar nu știu cum să mai vorbesc cu tine. De fiecare dată când sun, plângi sau îmi spui cât de greu îți e. Mă simt vinovată că nu pot să te ajut mai mult.

— Nu trebuie să te simți vinovată, fată dragă. Eu sunt mama. Eu ar trebui să te ajut pe tine, nu invers.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Am și eu problemele mele. La serviciu e greu, cu Mihai nu mă înțeleg prea bine… Și simt că nu pot să fiu și fiică, și sprijin, și tot ce ai nevoie.

— Nu vreau să fii totul pentru mine. Vreau doar să știi că te iubesc, orice-ar fi.

A mai tăcut puțin.

— Poate… Poate vin la Paște acasă. Să stăm de vorbă, ca pe vremuri.

— Te aștept, Marika. Oricând vrei tu.

Am închis și am simțit pentru prima dată, după mult timp, că mai există o speranță. Poate că nu am fost o mamă perfectă. Poate că am greșit mult. Dar dragostea nu se termină niciodată, chiar dacă uneori doare.

Mă uit la poza Marikăi de pe perete și mă întreb: Oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem copiii nu pentru că nu i-am iubit, ci pentru că nu am știut să le arătăm altfel? Oare mai putem repara ceva, sau e prea târziu?