„Nu avem nevoie de astfel de bunici” — Povestea așteptărilor neîmplinite și a dezamăgirilor din familie

— Nu, nu putem să vă ajutăm. Fiecare trebuie să se descurce singur în viață, spuse doamna Stancu, cu vocea ei rece, aproape mecanică, în timp ce își sorbea cafeaua din ceașca de porțelan. Mă uitam la ea, încercând să-mi ascund lacrimile care îmi ardeau ochii. Soțul meu, Radu, stătea cu privirea în pământ, strângându-și pumnii pe sub masă. În jurul nostru, sufrageria lor luxoasă părea să râdă de noi: tablouri scumpe pe pereți, covoare groase, mobilă masivă din lemn de nuc. Totul era perfect, în afară de sufletele noastre.

Nu era prima dată când veneam cu rugăminți la părinții lui Radu. De fiecare dată, răspunsul era același: „Nu avem cum”, „Nu e momentul”, „Trebuie să vă descurcați”. Dar acum era altceva. Eram însărcinată în luna a șaptea și chiria noastră urma să crească din nou. Visul meu de a avea o casă a noastră devenea tot mai îndepărtat. Îmi doream atât de mult să-i ofer copilului nostru un cămin stabil, dar simțeam că mă lupt cu morile de vânt.

— Mamă, nu cerem mult. Doar un avans pentru un apartament mic. Vă vom returna banii în câțiva ani, încercă Radu să intervină, dar vocea lui era stinsă.

— Radu, nu vreau să mai aud discuția asta. Noi am muncit pentru tot ce avem. Voi trebuie să faceți la fel. Nu e sănătos să vă obișnuiți să primiți totul de-a gata, răspunse tatăl lui, domnul Stancu, fără să ridice ochii din ziar.

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că nu mai pot respira în casa aceea plină de lucruri scumpe și oameni reci. Am ieșit pe terasă și am privit grădina perfect tunsă. Mi-am amintit de copilăria mea la țară, unde bunicii mei mă luau mereu în brațe și îmi spuneau că familia e cel mai important lucru pe lume.

În drum spre casă, Radu nu a spus nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. În acea seară, când am ajuns în garsoniera noastră mică și întunecată, m-am prăbușit pe pat și am plâns în hohote. Radu s-a așezat lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Îmi pare rău, Irina… Nu știu ce să fac. Parcă nu mai sunt părinții mei.

— Poate că n-au fost niciodată cu adevărat… am șoptit printre suspine.

Zilele au trecut greu. Am început să evităm vizitele la părinții lui Radu. Ei nu au întrebat niciodată dacă avem nevoie de ceva sau cum mă simt cu sarcina. În schimb, mama mea venea aproape zilnic cu pachete de mâncare și haine pentru bebeluș. Nu avea bani mulți, dar avea o inimă mare.

Într-o duminică, când eram la mama mea acasă, am primit un telefon de la soacra mea:

— Irina, sper că nu te-ai supărat pentru data trecută… Dar trebuie să înțelegi că nu putem ajuta pe toată lumea.

— Nu e vorba despre toată lumea, doamnă Stancu. E vorba despre fiul dumneavoastră și nepotul dumneavoastră care urmează să se nască.

A tăcut câteva secunde.

— O să vă descurcați voi… Toți am trecut prin greutăți.

Am închis telefonul tremurând de furie și dezamăgire. Cum poți să fii atât de indiferent față de propriul copil? Cum poți să pui banii mai presus de familie?

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit că lumea mea s-a luminat pentru prima dată după mult timp. Dar bucuria a fost umbrită de absența bunicilor paterni. Au venit abia după două săptămâni, cu un plic cu bani și o rochiță scumpă. Au stat puțin, au făcut poze și au plecat repede, invocând „treburi urgente”.

În acea noapte, am privit-o pe Maria cum doarme și m-am întrebat dacă va simți vreodată lipsa acelor bunici care nu știu să iubească decât cu portofelul. Am început să mă cert tot mai des cu Radu. El încerca să-și apere părinții:

— Poate că așa au fost crescuți… Poate că nu știu altfel…

— Și noi? Ce exemplu îi dăm Mariei? Că banii sunt mai importanți decât dragostea?

Tensiunea dintre noi a crescut. Radu s-a închis în el, iar eu mă simțeam tot mai singură. Mama mea era singura care mă ajuta cu adevărat: venea dimineața să stea cu Maria ca eu să pot dormi puțin sau să fac un duș liniștită.

Într-o zi, când Maria avea aproape un an, am primit vestea că părinții lui Radu vor pleca într-o croazieră prin Europa. Am simțit un nod în gât: încă o dovadă că pentru ei contează doar confortul propriu.

În seara aceea, după ce am adormit-o pe Maria, l-am întrebat pe Radu:

— Tu chiar nu vezi cât rău ne fac? Cât rău îi fac Mariei?

Radu a oftat adânc:

— Știu… Dar sunt părinții mei. Nu pot să-i schimb.

— Dar poți alege ce fel de părinte vrei tu să fii.

Am decis atunci că nu voi mai insista niciodată pentru ajutorul lor. Am început să punem bani deoparte din fiecare salariu, oricât de puțin ar fi fost. Am renunțat la vacanțe și la ieșiri în oraș. După trei ani, am reușit să strângem avansul pentru un apartament mic la marginea Bucureștiului.

Când ne-am mutat în sfârșit „acasă”, am simțit o bucurie imensă — dar și o tristețe amară pentru tot ce pierdusem pe drum: liniștea sufletească, relația cu Radu, încrederea în familie.

Acum Maria are patru ani și mă întreabă uneori de ce bunicii ei nu vin la serbări sau nu stau cu ea ca bunica Ana. Nu știu ce să-i răspund fără să-i rănesc sufletul curat.

Mă uit la ea și mă întreb: oare chiar contează banii mai mult decât dragostea? Oare câți copii cresc astăzi fără bunici adevărați doar pentru că aceștia au uitat ce înseamnă apropierea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?