„Nu e niciodată destul de curat” – Povestea unei familii destrămate de tăceri și orgolii

— Viorica, ai uitat să ștergi praful de pe raftul de sus! vocea Anei răsună din dormitor, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din frecatul podelei, simțind cum mi se strânge stomacul. Mă uit la mâinile mele crăpate, la genunchii care mă dor și la lumina palidă care intră pe fereastra bucătăriei. Sunt în casa fiului meu, dar nu mă simt acasă.

Nu știu când am ajuns aici, femeia asta care se teme să respire prea tare, să nu deranjeze. Odată eram Viorica cea puternică, cea care ținea casa, creștea doi copii și lucra două schimburi la fabrică. Dar de când s-a însurat Radu, băiatul meu, parcă totul s-a schimbat. Ana, nora mea, e mereu nemulțumită. Oricât aș încerca, nu e niciodată destul de curat, destul de bine, destul de… nimic.

— Mamă, las-o, că face ea! îi aud șoapta lui Radu, dar nu iese niciodată din camera lui să mă apere. Îl văd doar seara, când vine obosit de la muncă, cu ochii în pământ. Îmi zâmbește forțat și mă întreabă dacă am mâncat. Îi răspund mereu că da, deși stomacul mi-e gol. Nu vreau să-l îngrijorez. El are destule pe cap.

Adevărul e că nu mai am unde să mă duc. Casa mea din sat a rămas pustie după ce a murit Ilie, bărbatul meu. Radu m-a adus aici, la oraș, să nu fiu singură. Dar aici sunt mai singură ca niciodată. Ana nu mă vrea, dar nici nu are curaj să-i spună lui Radu să mă dea afară. Așa că trăim într-un război rece, cu zâmbete false și vorbe nerostite.

Într-o seară, când Ana a venit acasă mai devreme, am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot, mamă! E peste tot, nu face nimic bine, tot timpul trebuie să refac după ea! Dacă nu era pentru Radu, o trimiteam de mult înapoi la țară!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să intru și să-i spun că nu vreau să-i fiu povară, că pot pleca oricând. Dar m-am oprit. Unde să mă duc? Cine mă mai așteaptă?

A doua zi, când am încercat să vorbesc cu Radu, mi-a spus doar:

— Mamă, te rog, nu mai face scandal. Ana e stresată la muncă, nu-i lua în seamă vorbele.

M-am retras în camera mea mică, cu geam spre curtea blocului. Am plâns în pernă, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la fata mea, Mirela, care stă la Bacău cu soțul ei. Nici acolo nu sunt binevenită. „Nu avem loc, mamă, copiii sunt mici, nu te poți odihni aici”, mi-a spus ultima dată când am sunat-o.

Într-o duminică, am încercat să fac o prăjitură cu mere, rețeta pe care o făceam mereu când erau copiii mici. Am vrut să aduc puțină bucurie în casă. Ana a intrat în bucătărie și a strâmbat din nas:

— Iar faci prăjituri? Cine le mănâncă? Eu țin dietă, Radu nu are voie zahăr…

Am lăsat tava pe masă și am ieșit fără să spun nimic. M-am dus în parc și am stat pe o bancă până s-a întunecat. M-am uitat la copiii care se jucau și la mamele lor care îi strigau cu dragoste. Mi-am amintit de vremurile când și eu eram tânără și totul părea posibil.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la sora mea, Maria, din sat. „Vino acasă, Viorico! Casa ta te așteaptă. Nu lăsa orașul să-ți fure sufletul.” Am plâns citind rândurile ei. Dar ce să fac acolo singură? Satul s-a schimbat, oamenii au plecat, casele s-au golit.

Într-o seară, Radu și Ana s-au certat tare. Am auzit totul prin ușa subțire:

— Nu mai suport! Mama ta e peste tot! Nu pot să respir în casa asta!
— E mama mea! Ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Da! Să plece! Să ne lase în pace!

Am simțit că nu mai pot. Am ieșit din cameră și am spus cu voce tremurată:

— Nu vreau să vă stric viața. Mâine plec.

Radu a încercat să mă oprească, dar Ana s-a uitat la mine cu ochii reci. Am împachetat câteva haine și am plecat la Maria, în sat. Drumul cu trenul a fost lung și greu. M-am uitat pe geam la câmpurile pustii și m-am întrebat unde am greșit. Am dat totul pentru copiii mei și acum nu mai am nimic.

La Maria m-am simțit om din nou. M-a primit cu brațele deschise și mi-a făcut o cană de ceai. Am stat la povești până târziu în noapte. Dar liniștea satului nu-mi umple golul din suflet.

Radu m-a sunat după câteva zile. Vocea lui era stinsă:

— Mamă, îmi pare rău… Ana… nu știu ce să fac.

— Ai grijă de tine, Radule. Eu o să mă descurc.

Acum stau la fereastră și privesc ulița pustie. Mă gândesc la toate mamele care ajung străine în casele copiilor lor. La toate vorbele nespuse care ne apasă și ne despart. Oare când am uitat să ne spunem ce simțim? Oare cât de mult poate răni tăcerea?

Poate că nu e niciodată destul de curat pentru unii oameni. Dar cine curăță sufletul de atâta durere și singurătate?