Nu este copilul meu – Povestea Kingăi și a lui Grigore

— Kinga, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta! — vocea lui Grigore răsuna în bucătăria mică, spartă doar de sunetul ploii care bătea în geamuri. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai. Olgierd dormea în camera lui, neatins de furtuna care se abătuse peste viața noastră.

— Despre ce vorbești? — am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. Știam că ceva nu e în regulă de câteva săptămâni. Grigore era distant, rece, iar privirea lui mă ocolea mereu.

— Nu e copilul meu! — a izbucnit el, ridicându-se brusc de la masă. — Toată lumea vorbește, mama mi-a spus, și eu… eu nu mai pot să trăiesc cu îndoiala asta!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am agățat de marginea mesei ca să nu cad. Cum putea să creadă așa ceva? Cum putea să creadă că l-aș fi mințit vreodată?

— Grigore, Olgierd e fiul tău! Cum poți să spui așa ceva? — vocea mi s-a frânt, dar am încercat să-mi păstrez demnitatea.

— Nu mă minți! — a urlat el. — Am văzut mesajele alea vechi cu Radu! Și poza aia… copilul nu seamănă cu mine! Toată lumea spune!

Am simțit cum mă sufoc. Radu fusese un prieten din facultate, nimic mai mult. Dar bârfele din sat și suspiciunile mamei lui Grigore au crescut ca un cancer între noi.

— Ieși! — a spus el, cu o liniște tăioasă. — Ia-ți lucrurile și pleacă! Nu vreau să vă mai văd!

Am rămas nemișcată câteva secunde. Apoi am mers în camera lui Olgierd, i-am pus o geacă peste pijamale și i-am luat ursulețul preferat. El s-a trezit speriat.

— Mami, unde mergem? — m-a întrebat cu voce somnoroasă.

— La bunica, iubire. Totul va fi bine, promit.

Am ieșit în ploaie, cu copilul în brațe și cu inima făcută bucăți. Pe drum spre casa mamei mele, fiecare pas era un chin. Îmi simțeam sufletul golit de orice speranță.

Mama m-a primit fără întrebări. M-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— O să treacă, mamă. O să vezi că totul se rezolvă.

Dar nu s-a rezolvat. Zilele au trecut greu. Grigore nu a dat niciun semn. Satul forfotea de zvonuri: că am avut o aventură, că Olgierd nu e al lui, că eu sunt vinovată pentru tot.

Olgierd plângea noaptea după tatăl lui. Îl vedeam cum se uită pe geam, sperând că va veni să-l ia acasă. Îmi rupea inima să-l văd așa.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la avocatul lui Grigore: cerea test de paternitate. Am simțit rușinea ca pe o palmă peste față. Mama m-a ținut de mână când am mers la laborator.

— Nu ai nimic de ascuns, Kinga. Ține capul sus!

Rezultatul a venit după două săptămâni. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde: „Grigore este tatăl biologic al lui Olgierd”.

Am plâns ore întregi. Nu de ușurare, ci de durere: durerea că omul pe care îl iubeam nu a avut încredere în mine nici măcar o clipă.

Grigore a venit după câteva zile la mama acasă. Era palid și avea cearcăne adânci.

— Kinga… îmi pare rău… Am greșit… Am fost prost… Mama m-a băgat la idei… Satul… Nu știu ce-a fost cu mine…

L-am privit lung. Olgierd s-a agățat de piciorul lui și a început să plângă:

— Tati! Tati!

Grigore l-a luat în brațe și a început să plângă și el.

— Iartă-mă… vă rog…

Liniștea din cameră era apăsătoare. Mama s-a retras discret în bucătărie.

— Grigore, nu știu dacă pot să te iert… Ai distrus ceva ce nu se mai poate repara ușor…

El a dat din cap și a plecat fără să spună nimic. Au urmat luni de încercări disperate din partea lui: flori, mesaje, vizite scurte la Olgierd. Dar ceva se rupsese definitiv între noi.

Satul a uitat repede scandalul nostru; oamenii au găsit alte subiecte de bârfă. Dar eu am rămas cu rana neîncrederii și cu teama că oricând lumea din jur poate distruge ceea ce ai mai drag.

Astăzi locuiesc singură cu Olgierd într-un apartament mic din oraș. El merge la școală și e un copil vesel, dar uneori îl aud noaptea plângând după tatăl lui.

Mă întreb adesea: cât valorează adevărul într-o lume care preferă bârfa? Și cât de mult poate răni o vorbă aruncată la întâmplare?

Poate voi reuși vreodată să iert cu adevărat? Sau rănile trădării rămân pentru totdeauna?