„Nu ești destul de bun, Vlad!” – Povestea unui fiu prins între așteptările părinților și propriile vise

„Nu ești destul de bun, Vlad! Nu pentru medicina asta, nu pentru mine!” vocea tatălui meu răsună și acum în mintea mea, chiar dacă au trecut ani de atunci. Era o seară de toamnă târzie, ploua mocănește, iar eu stăteam în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu ochii închiși, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Pe masă, carnetul meu de note era deschis la pagina cu media 8 la biologie. Tata îl privea ca pe o sentință, iar mama, cu mâinile strânse în poală, nu îndrăznea să spună nimic.

— Vlad, tu nu înțelegi că viitorul tău depinde de asta? Ce vrei să faci cu desenele tale? Să mori de foame? a izbucnit el.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi doream să-i spun că arta e tot ce am, că atunci când pictez uit de toate grijile, dar cuvintele mi se blocau în gât. În loc să răspund, am fugit în camera mea și am tras ușa după mine. Pe birou mă aștepta caietul de schițe, plin cu portrete și peisaje desenate pe ascuns. Am luat creionul și am început să desenez chipul tatălui meu, dar de data asta l-am făcut să zâmbească. Era singura lume în care puteam controla fericirea lui.

Anii au trecut greu. La liceu, am încercat să mă împart între dorința lui și visul meu. Mergeam la meditații la chimie și biologie, dar noaptea desenam până târziu, ascuns sub pătură cu lanterna aprinsă. Prietenii mei mă tachinau:

— Vlad, când ne faci și nouă un portret? Sau ai prea mult de învățat pentru medicina aia?

Râdeau, dar eu simțeam cum mă sufoc între două lumi. Mama încerca uneori să mă apere:

— Lasă-l, Gheorghe, poate nu e pentru el medicina…

Dar tata ridica vocea:

— Nu vreau să aud! În familia noastră nu există ratați!

În clasa a douăsprezecea am picat admiterea la Medicină. Tata nu mi-a vorbit o lună întreagă. Într-o seară, l-am auzit spunându-i mamei:

— Am muncit toată viața ca să-i ofer altceva decât am avut eu. Și el…

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea dezamăgirii lui. Atunci am decis să încerc din nou. Un an întreg am stat cu nasul în cărți, fără să mai desenez nimic. Am intrat la Medicină la București, dar ceva din mine s-a rupt definitiv.

Viața de student era un coșmar. Nu aveam prieteni, nu aveam timp să respir. În fiecare seară mă uitam la pereții goi ai camerei de cămin și mă întrebam cine sunt. Într-o zi, colega mea de cameră, Irina, m-a văzut schițând ceva pe marginea unui curs:

— Tu chiar ai talent! De ce nu te înscrii la Arte?

Am râs amar:

— Tata ar muri dacă ar afla.

— Dar tu? Tu ce vrei?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Într-o noapte am visat că eram pe o scenă imensă, cu tablourile mele expuse peste tot, iar tata stătea în primul rând și aplauda. M-am trezit plângând.

În anul trei am cedat. Am renunțat la Medicină fără să-i spun nimic tatălui meu. M-am înscris la Universitatea Națională de Arte din București și am început să trăiesc pentru prima dată cu adevărat. Mama m-a sunat plângând când a aflat:

— Vlad, ce-ai făcut? Tata nu te va ierta niciodată…

— Mamă, nu mai pot trăi viața altcuiva.

Au urmat luni de tăcere grea între mine și tata. De Crăciun am mers acasă cu un tablou pictat special pentru el: un portret al nostru, împreună, zâmbind pe malul Dunării unde mergeam când eram mic. L-a privit mult timp fără să spună nimic. Apoi l-a pus pe perete, lângă diplomele lui vechi.

Nu mi-a spus niciodată că e mândru de mine. Dar într-o zi l-am auzit spunând vecinului:

— Băiatul meu e artist la București…

Poate că nu voi avea niciodată aprobarea lui totală. Poate că rana asta va rămâne mereu deschisă. Dar astăzi pictez cu sufletul împăcat și știu că nu sunt un ratat.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Și cât ne costă asta din ceea ce suntem cu adevărat?