„Nu ești mamă, ești un blestem” – Povestea unei mame românce între destrămare și renaștere

— Nu ești mamă, ești un blestem! Ți-am spus să nu-l mai lași să stea în frig, să nu-l mai duci la grădiniță când tușește! Din cauza ta, Vlad e bolnav! — vocea lui Sorin răsuna în bucătărie, spartă de ecoul farfuriei pe care tocmai o trântise în chiuvetă. Mă uitam la el, cu ochii în lacrimi, încercând să-i explic pentru a mia oară că nu eu am vrut ca Vlad să răcească, că am făcut tot ce am putut. Dar nu mai conta. În ochii lui, eram deja vinovată.

În acea seară de februarie, când vântul bătea printre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești, am simțit cum tot ce construisem în zece ani se năruie. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, tușea în camera lui, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-i pregătesc ceaiul. Sorin, obosit și frustrat după o zi grea la serviciu, a izbucnit. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când m-a privit cu atâta ură.

— Să nu te mai văd! Pleacă! Nu meriți să fii mamă! — a urlat el, iar Vlad, speriat, a început să plângă și mai tare. Am vrut să-l iau în brațe, dar Sorin s-a pus între noi. — Lasă-l! Ai făcut destul rău!

Am ieșit din casă cu paltonul pe mine și geanta în mână, fără să știu unde mă duc. Am coborât scările blocului cu pași grei, simțind cum fiecare treaptă mă apasă mai tare. Afară ningea, iar eu, la treizeci și doi de ani, eram din nou singură, ca atunci când mama m-a lăsat la bunici și a plecat în Italia.

Am dormit la prietena mea, Irina, care m-a primit fără întrebări. — Nu ești tu de vină, Lidia, știi bine. Sorin e nervos, dar o să-i treacă. — Dar nu-i trecuse. A doua zi, când am încercat să-l sun, nu mi-a răspuns. Am mers la grădiniță să-l iau pe Vlad, dar educatoarea mi-a spus că Sorin l-a luat deja. — Mi-a zis să nu vă mai las să-l vedeți, doamnă Lidia… — a șoptit ea, jenată.

Au urmat săptămâni de coșmar. Sorin a depus actele de divorț, invocând „comportament neglijent față de copil”. Mama lui, doamna Viorica, a început să răspândească zvonuri printre vecini: „Lidia nu știe să aibă grijă de copil, îl lasă să răcească, nu-i dă mâncare caldă…” Mă simțeam ca o criminală, judecată de toți, fără să pot să mă apăr. Prietenele mele mă evitau, iar rudele mă sunau doar ca să mă întrebe dacă e adevărat ce se spune.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Sorin: „Nu mai încerca să-l vezi pe Vlad. Nu are nevoie de tine.” Am plâns ore întregi, cu fața în pernă, simțind că nu mai am niciun rost. Mă gândeam la Vlad, la ochii lui mari și la felul în care îmi spunea „mami” dimineața. Îmi lipsea mirosul lui, râsul lui, chiar și plânsetele lui. Mă simțeam ca o fantomă, o umbră care nu mai are ce căuta pe lume.

Am încercat să mă adun. Am mers la un avocat, doamna Dobre, care mi-a spus: — Lidia, ai drepturi. Nimeni nu te poate despărți de copilul tău fără un proces. Dar Sorin avea bani, avea relații. Eu eram doar o asistentă medicală cu salariu mic și cu sufletul zdrobit. La primul termen, judecătoarea m-a privit rece: — Doamnă, de ce nu ați dus copilul la medic mai devreme? — Am încercat, dar medicul de familie era în concediu… — Nu e o scuză! — a tăiat scurt judecătoarea.

Am simțit că mă sufoc. În sala de judecată, Sorin și mama lui mă priveau ca pe un dușman. — Nu ești mamă, ești un blestem! — a șoptit Sorin, suficient de tare cât să aud doar eu. Am vrut să țip, să urlu că nu e adevărat, dar vocea mi s-a frânt.

Au trecut luni. Vlad a rămas la Sorin. Eu aveam dreptul să-l văd doar două ore pe săptămână, sub supravegherea unei asistente sociale. La fiecare întâlnire, Vlad mă privea cu ochi triști și mă întreba: — Mami, de ce nu vii acasă? — Pentru că tati nu mă lasă, puiule… — Dar eu vreau să vii! — Și eu vreau, iubirea mea…

Am început să merg la psiholog. Doamna Rusu m-a ajutat să înțeleg că nu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. — Lidia, nu poți controla totul. Uneori, oamenii răniți rănesc la rândul lor. — Dar cum să nu mă simt vinovată când toți mă acuză? — Pentru că nu ești. Ai făcut tot ce ai putut. Ai dreptul să fii mamă.

Am început să lupt. Am strâns bani, am găsit un al doilea job la un cabinet stomatologic. Am adunat martori, am adus adeverințe medicale. La al doilea proces, am reușit să obțin custodie comună. Vlad a început să vină la mine în weekenduri. Prima dată când a dormit la mine, s-a cuibărit în brațele mele și a adormit plângând. — Mami, să nu mai pleci niciodată… — Nu mai plec, puiule, promit.

Viața nu a revenit la normal. Sorin mă ura în continuare, iar mama lui încerca să-l întoarcă pe Vlad împotriva mea. — Mami, bunica zice că tu nu mă iubești… — Nu e adevărat, Vlad. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Am învățat să trăiesc cu durerea. Să mă bucur de fiecare clipă cu fiul meu. Să nu mai aștept validarea nimănui. Să fiu mamă, chiar dacă lumea mă judecă. Să sper că, într-o zi, Vlad va înțelege adevărul.

Uneori, noaptea, mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât de ușor e să fii aruncată la marginea vieții pentru o greșeală pe care n-ai făcut-o? Și cât de mult poate dragostea de mamă să vindece ceea ce lumea a distrus?