„Nu ești tu, mamă!” – Povestea unei fiice care și-a pierdut mama în boala Alzheimer

— Cine ești? De ce mă ții de mână?

Vocea mamei răsună în camera mică, cu pereți galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Miroase a ceai de tei și a vechi, iar pe noptieră stă o fotografie cu noi două, zâmbind la mare, când eu aveam vreo șapte ani. Acum, mama mă privește ca pe o străină. Mă doare mai tare decât orice palmă primită vreodată.

— Sunt Ioana, mamă. Fata ta. Ți-aduci aminte de mine?

Ea clatină din cap, speriată. Ochii ei albaștri, cândva plini de viață, sunt acum goi, ca două ferestre spre o casă părăsită. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Trebuie să fiu tare. Pentru ea. Pentru mine.

Boala a început pe nesimțite. La început, uitase unde a pus cheile sau dacă a stins aragazul. Apoi, a început să repete aceleași întrebări, să uite nume, să se rătăcească pe stradă. Tata a murit devreme, iar eu am rămas singură cu ea. Fratele meu, Radu, e plecat în Germania de zece ani și ne sună doar de Crăciun și Paște.

— Ioana, nu mai poți singură! Dă-o la un azil! îmi spunea vecina, tanti Viorica, când mă vedea alergând între serviciu și casă.

Dar cum să o dau? E mama mea! Femeia care m-a crescut singură, care a muncit la două joburi ca să pot merge la facultate. Cum să o abandonez acum?

Într-o zi, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe mama încercând să iasă din casă în papuci și halat.

— Unde mergi?
— Trebuie să ajung la școală! Mă așteaptă mama mea!

Am izbucnit în plâns. Am înțeles atunci că nu mai e nimic de făcut. Că boala i-a furat trecutul și prezentul. Că eu nu mai sunt fata ei, ci o străină care are grijă de ea.

Am început să mă cert cu Radu la telefon:

— Nu poți veni măcar o lună să mă ajuți? Nu vezi că nu mai pot?
— Ioana, am familie aici, serviciu… Nu pot să las totul!
— Dar eu? Eu ce sunt?

M-am simțit trădată. Singură. M-am învinovățit că nu fac destul, că poate dacă aș fi avut mai multă răbdare… Dar răbdarea se termină când nopțile devin albe și zilele un șir nesfârșit de griji.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în pat.

— Mi-e frică… Nu știu cine sunt… Ajută-mă!

M-am așezat lângă ea și am ținut-o în brațe ca pe un copil.

— Sunt aici, mamă. Nu te las.

Am început să-i citesc din jurnalul ei vechi. Să-i arăt poze cu mine mică, cu tata tânăr. Uneori zâmbea vag, ca și cum ar recunoaște ceva. Alteori mă întreba:

— Cine sunt oamenii ăștia?

Am încercat totul: terapii scumpe, medici renumiți din București, ceaiuri aduse de la mănăstire. Nimic nu a funcționat. Boala avansa ca un hoț care fură totul pe nesimțite.

Prietenii s-au îndepărtat. La serviciu eram mereu obosită, neatentă. Șefa mi-a spus într-o zi:

— Ioana, dacă nu te aduni, va trebui să găsim pe altcineva!

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu fiică devotată și alta în care trebuia să fiu adult responsabil cu facturi de plătit.

Într-o noapte, mama s-a trezit urlând:

— Pleacă! Nu te cunosc! Unde e fata mea?

Am ieșit pe hol și am plâns în pumni. Am vrut să fug, să dispar. Dar nu puteam. Era mama mea.

Într-o zi de primăvară, Radu a venit acasă pentru prima dată după mulți ani. A găsit-o pe mama privind pe geam, absentă.

— Mamă… sunt Radu!

Ea l-a privit lung și a întrebat:

— Ești doctorul?

L-am văzut pe Radu cum se rupe în două. A plâns ca un copil.

După câteva zile, am decis împreună să o ducem la un centru specializat. Am simțit că o trădez. Când am plecat de acolo, m-a întrebat:

— Când vii să mă iei acasă?

Nu am avut putere să-i răspund.

Acum vin zilnic la ea. Uneori mă privește și zâmbește fără motiv. Alteori mă întreabă cine sunt. Dar stau lângă ea și îi spun povești din copilăria mea – a noastră.

M-am întrebat de mii de ori: oare ce rămâne din noi când memoria dispare? Oare dragostea se pierde odată cu amintirile? Sau rămâne undeva ascunsă, într-un colț al sufletului?

Voi ce credeți? Cum ați face față dacă omul pe care îl iubiți cel mai mult nu v-ar mai recunoaște?