„Nu mă mai întorc, chiar dacă mi-ar promite lumea întreagă” – povestea unei femei care a fugit de propria viață
— Nu mai pot, mama, nu mai pot! am șoptit printre lacrimi, în timp ce îmi strângeam fiica la piept, ascunsă după ușa veche a apartamentului. Era ora șapte dimineața, iar soțul meu, Radu, tocmai ieșise cu mama lui la piață. Fetița mea, Ilinca, dormea încă, cu obrajii roșii de la plânsul din noaptea trecută. Am privit valiza mică, pregătită de cu seară, și am știut că nu mai există cale de întoarcere.
Nu am fost niciodată o femeie curajoasă. M-am măritat la douăzeci și unu de ani, crezând că dragostea va rezolva totul. Radu era liniștit, serios, dar rece ca o iarnă fără zăpadă. La început, am crezut că e doar timid. Apoi am înțeles că nu mă vedea cu adevărat. Eram invizibilă în propria casă: găteam, spălam, aveam grijă de copil, iar el venea seara, mânca în tăcere și se uita la televizor. Orice încercare de apropiere se lovea de zidul lui de indiferență.
— Nu mai dramatiza, Maria! îmi spunea el când încercam să-i vorbesc despre ce simt. — Toată lumea are probleme. Ai un acoperiș deasupra capului, ce-ți mai trebuie?
Dar eu nu voiam doar un acoperiș. Voiam să fiu văzută, să contez. Să simt că viața mea are sens.
Într-o zi, când Ilinca a venit acasă cu o notă mică la matematică și am încercat să-i explic lui Radu cât de mult suferă fetița noastră din cauza presiunii de la școală, el a ridicat din umeri:
— Las-o să plângă! Așa se călește.
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am început să mă gândesc tot mai des la fuga. Mama mea locuia într-un apartament mic dintr-un cartier vechi din Ploiești. Nu avea mult, dar avea inimă. Mi-a spus mereu:
— Maria, nu sta unde nu ești iubită. Viața e prea scurtă pentru compromisuri care te usucă pe dinăuntru.
În noaptea aceea, după ce Radu a adormit și soacra mea sforăia în camera alăturată, am împachetat câteva haine pentru mine și Ilinca. Am pus în buzunar actele și banii pe care îi strânsesem pe ascuns luni întregi. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la fetița mea adormită. M-am rugat să nu mă urască pentru ce urma să fac.
Dimineața, când am auzit ușa trântindu-se și pașii lor coborând scările, am știut că e momentul. Am trezit-o pe Ilinca încet:
— Mami, mergem la bunica.
Ea m-a privit cu ochii mari și speriați:
— Pentru totdeauna?
Nu i-am putut răspunde atunci. Am ieșit pe furiș din bloc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Am luat primul autobuz spre mama.
Când am ajuns la ea acasă, m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Doar atât:
— Bine ai venit acasă, fata mea.
Primele zile au fost un amestec de ușurare și vinovăție. Ilinca plângea des și mă întreba când ne întoarcem la tata. Mama încerca să ne aline cum putea:
— O să fie greu la început, dar o să vezi că ai făcut ce trebuia.
Radu m-a sunat abia după trei zile. Vocea lui era rece ca întotdeauna:
— Ce ai făcut? Cum ai putut să pleci așa? Să știi că nu te iert niciodată!
Am simțit cum mi se strânge stomacul de frică și rușine. Dar nu m-am întors.
Au urmat luni grele: procese pentru custodie, priviri acuzatoare din partea rudelor lui Radu, bârfele vecinilor care șușoteau pe la colțuri:
— Uite-o pe Maria! A fugit de-acasă ca o nebună!
Am găsit o slujbă ca vânzătoare la un magazin alimentar. Salariul era mic, dar măcar eram liberă. În fiecare seară, când ajungeam acasă obosită și o vedeam pe Ilinca făcând temele cu mama, simțeam că poate există speranță.
Dar singurătatea era grea. Prietenele mele vechi dispăruseră una câte una după divorț. La fiecare Crăciun sau Paște mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva Ilinca va crește cu goluri pe care nu le voi putea umple niciodată.
Într-o seară ploioasă de toamnă, Ilinca mi-a spus:
— Mami, tu ești fericită acum?
Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la ea și am văzut cât de mult a crescut într-un an. Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Nu știu încă… Dar știu că acum suntem împreună și nu mai trebuie să ne prefacem că totul e bine când nu e.
Au trecut doi ani de atunci. Încă lupt cu frica și cu rușinea. Încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Sunt zile când regret totul și zile când simt că am renăscut.
Uneori mă întreb: oare chiar putem fi fericiți dacă nimeni nu ne vede suferința? Sau fericirea adevărată începe abia atunci când avem curajul să ne facem văzuți?