Nu mai e bărbatul pe care l-am iubit: Cum nemulțumirea soțului meu ne destramă familia

— Iulia, nu vezi că nu faci nimic bine? De ce plânge iar Mara?
Vocea lui Radu răsună tăios prin bucătăria mică, în timp ce Vlad țipă din camera alăturată. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai rece, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Nu mai știu de când nu am mai dormit o noapte întreagă, dar știu sigur că nu mai recunosc bărbatul din fața mea.

Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, era cel mai cald și răbdător om. Îmi promitea că vom construi împreună o familie în care copiii noștri vor crește în iubire și siguranță. Ne-am căsătorit după trei ani de relație și am crezut că nimic nu ne poate clătina. Dar după ce s-au născut gemenii, totul s-a schimbat.

Primele luni au fost un haos: Mara avea colici, Vlad făcea febră des, iar eu mă simțeam prinsă într-un carusel de oboseală și frică. Radu venea târziu de la muncă, iar când intra pe ușă, nu mă ajuta, ci mă certa. „Nu ești în stare să te descurci cu doi copii?”, îmi spunea cu voce joasă, dar plină de reproș.

Într-o seară, când Vlad avea febră mare și eu plângeam de neputință, a sunat la ușă doamna Elisabeta, mama lui Radu. A intrat fără să salute și a început să inspecteze casa.

— Vai de mine, Iulia! Uite ce dezordine! Copiii ăștia nu sunt îngrijiți cum trebuie. Pe vremea mea, femeile știau să țină casa și familia în mână!

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când venea neanunțată și îmi critica fiecare gest. Îi spunea lui Radu că nu sunt o soție bună, că nu merit copiii pe care îi am. El tăcea sau, mai rău, îi dădea dreptate.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă. Prietenele mele păreau fericite pe Facebook, cu copii zâmbitori și soți atenți. Eu mă simțeam invizibilă.

— Iulia, trebuie să faci ceva cu tine! Nu poți să stai toată ziua în pijamale! — mi-a spus mama mea la telefon. Dar nu știa cât de greu e să găsești energie când nimeni nu te susține.

Într-o dimineață, Mara a făcut febră mare. Am sunat la medicul de familie, dar nu răspundea nimeni. Radu era la muncă și nu răspundea la telefon. Am luat-o pe Mara în brațe și am fugit la spital cu un taxi. În sala de așteptare, am început să plâng în hohote. O asistentă m-a întrebat dacă sunt bine.

— Nu… nu cred că mai pot… — am șoptit.

După ce Mara s-a făcut bine, am încercat să vorbesc cu Radu despre ce simt.

— Radu, simt că mă pierd… Nu mai pot singură…
— Iulia, exagerezi! Toate femeile trec prin asta! Mama a crescut trei copii fără să se plângă!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu voiam să fiu ca mama lui Radu. Voiam să fiu eu însămi, să fiu ascultată și iubită.

Seara următoare, doamna Elisabeta a venit din nou. A început să mute lucruri prin bucătărie și să-mi spună cum ar trebui să gătesc pentru copii.

— Dacă nu ești în stare să ai grijă de ei, îi iau eu la mine! — a spus cu voce tare.

Radu nu a zis nimic. S-a uitat la televizor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În acea noapte am adormit lângă Vlad și Mara, cu lacrimile curgându-mi pe obraz. M-am gândit la divorț. Dar unde să mă duc? Nu aveam bani proprii, tot salariul meu mergea pe chirie și mâncare. Mama mea era bolnavă și nu mă putea ajuta.

A doua zi dimineață, am găsit curajul să-i spun lui Radu:

— Dacă nu se schimbă nimic între noi, eu plec cu copiii.

El a râs amar:
— Și unde te duci? La mama ta? Crezi că poți fără mine?

Am simțit furie pentru prima dată după mult timp:
— Mai bine singură decât umilită zi de zi!

A urmat o perioadă rece între noi. Vorbeam doar despre copii sau facturi. Doamna Elisabeta venea tot mai des și încerca să-i ia pe Vlad și Mara la ea peste weekenduri.

Într-o seară, Vlad a venit la mine și m-a întrebat:
— Mami, de ce plângi mereu?

Nu am știut ce să-i răspund. Am realizat că nu vreau ca ei să crească într-o casă plină de tristețe și reproșuri.

Am început să caut ajutor: am mers la psihologul de la policlinică și am vorbit cu o consilieră juridică despre drepturile mele. Am găsit sprijin într-un grup online de mame care treceau prin situații similare.

Radu a observat schimbarea mea și a devenit mai nervos:
— Ce tot cauți pe internet? Acum ai timp de prostii?

Dar eu nu m-am oprit. Am început să aplic pentru un job part-time ca să pot pune bani deoparte. Am vorbit cu proprietara apartamentului despre posibilitatea de a rămâne doar eu cu copiii dacă va fi nevoie.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Radu și mama lui, am făcut bagajele copiilor și am plecat pentru câteva zile la o prietenă din liceu care locuia la marginea orașului.

Acolo am simțit pentru prima dată liniște. Copiii au dormit liniștiți, iar eu am reușit să respir fără frică.

După câteva zile, Radu m-a sunat:
— Vino acasă! Ce vrei să zică lumea?

I-am spus calm:
— Nu mă mai interesează ce zice lumea. Mă interesează doar ca Vlad și Mara să fie bine.

Nu știu ce va urma. Poate ne vom despărți definitiv sau poate Radu va înțelege cât rău ne-a făcut lipsa lui de implicare și controlul mamei lui. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc într-o familie unde dragostea e doar o amintire.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?