„Nu mai pot fi banca familiei mele!” Povestea unei mame care a decis să-și regăsească viața după ani de sacrificii

— Mamă, tu nu vezi că ne-ai făcut să ne urâm?
Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Era august, iar eu abia ajunsesem acasă după încă un an de muncă în Italia. Mirosul de sarmale și cafea proaspătă nu reușea să acopere tensiunea care plutea între noi. Maria, sora ei mai mică, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă acuzator.

— Nu-i adevărat! Tu mereu ai fost geloasă pe mine, doar pentru că mama mi-a dat bani să-mi iau mașină! a izbucnit Maria.

— Pentru că tu ai cerut mereu mai mult! Eu am muncit, tu doar ai profitat!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am muncit peste zece ani în străinătate, spălând bătrâni și curățând casele altora, doar ca fetele mele să nu ducă lipsă de nimic. Le-am trimis bani lună de lună, am plătit ratele la apartamentele lor, am cumpărat haine pentru nepoți și am achitat facturile când nu s-au descurcat. Credeam că așa le ajut să fie unite, să se sprijine una pe alta. Dar acum, privind la fețele lor crispate, mi-am dat seama că tot ce am făcut a fost să le pun una împotriva celeilalte.

— Voi chiar nu vedeți cât m-am sacrificat pentru voi? am întrebat cu voce tremurată.

— Ba da, mamă, dar nu ne-ai lăsat niciodată să fim pe picioarele noastre! a spus Ioana. Tot timpul ai intervenit. Când aveam nevoie de bani, știai deja. Când aveam probleme cu soții noștri, tot tu veneai cu soluții. Nu ne-ai lăsat să greșim singure.

Maria a oftat și a dat ochii peste cap:

— Da, dar niciodată nu ne-ai tratat la fel. Lui Ioana i-ai dat bani de nuntă, mie mi-ai dat pentru mașină. Soțul ei zice că îl favorizezi pe al meu și invers. Acum nici nu mai vorbesc între ei!

M-am prăbușit pe scaun. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu ieșeau. M-am gândit la toate verile petrecute departe de casă, la Crăciunurile în care trimiteam colete cu dulciuri și haine, la telefoanele scurte în care le întrebam dacă au nevoie de ceva. Niciodată nu m-au întrebat dacă eu am nevoie de ceva.

Soțul Ioanei, Doru, era mereu nemulțumit:

— Păi ce, numai la Maria te gândești? Noi avem trei copii! Ai uitat?

Soțul Mariei, Vlad, îmi trimitea mesaje lungi despre cât de greu e cu ratele și cât de scump e totul. De fiecare dată când veneam acasă, găseam casa plină de reproșuri și așteptări.

Într-o seară, după ce fetele s-au certat iar pe tema banilor pentru renovarea apartamentului Mariei, am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat: când am încetat să mai fiu mamă și am devenit bancomat?

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la prietena mea din Italia, Viorica:

„Nu mai poți trăi doar pentru alții. Ai dreptul la viața ta.”

Am stat mult pe gânduri. Poate că avea dreptate. Poate că era timpul să mă pun pe mine pe primul loc.

Când le-am spus fetelor că vara asta nu voi mai da niciun ban nimănui și că vreau să plec singură la munte câteva zile, au rămas fără cuvinte.

— Cum adică? Să ne lași baltă? a întrebat Maria.

— Mamă, dar ce facem cu ratele? a spus Ioana.

— Voi vă descurcați! De acum înainte fiecare e responsabil pentru familia lui. Eu vreau să trăiesc și pentru mine!

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe umeri. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit liberă.

În zilele următoare, fetele au încercat să mă convingă să mă răzgândesc. Mi-au trimis mesaje lungi despre cât de greu le este fără mine. Dar eu am rezistat. Am plecat singură la Sinaia și am urcat pe munte. Am stat ore întregi privind cerul și pădurile și m-am întrebat cine sunt eu fără rolul de salvator al familiei mele.

Când m-am întors acasă, atmosfera era schimbată. Fetele nu se mai certau atât de des. Au început să vorbească între ele despre cum să-și împartă cheltuielile și responsabilitățile. Soții lor au fost nevoiți să se implice mai mult în treburile casei.

Într-o seară, Ioana a venit la mine cu ochii în lacrimi:

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Am realizat că ne-ai iubit mereu cum ai știut tu mai bine. Poate că acum e rândul nostru să avem grijă de tine.

Maria a adăugat:

— Știi… cred că era nevoie să ne lași să ne descurcăm singure. Poate așa o să fim și noi mai unite.

Le-am îmbrățișat pe amândouă și am simțit că pentru prima dată suntem cu adevărat o familie.

Acum mă gândesc: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte femei uită de ele în goana după binele copiilor lor? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta… Ce credeți voi?