„Nu mai pot, Ilie, plec!” – Cum am învățat să trăiesc din nou după ce soția m-a trădat

— Nu mai pot, Ilie, plec! Am nevoie să-ți spun adevărul: m-am îndrăgostit de altcineva. Cu el mă simt din nou femeie.

Cuvintele Elenei au căzut ca un trăsnet, tăind liniștea serii ca o lamă rece. Stăteam în bucătăria noastră mică din București, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, și simțeam cum tot ce construisem împreună se prăbușește sub ochii mei. Am vrut să spun ceva, să strig, să o opresc, dar nu am reușit decât să bâigui:

— Elena… dar noi… ce facem cu atâția ani împreună?

Ea a oftat adânc și a privit pe fereastră, evitându-mi ochii.

— Ilie, nu mai pot să trăiesc mințindu-te. Am încercat să reparăm, dar nu mai simt nimic. Nu e vina ta. Pur și simplu s-a întâmplat.

Am rămas singur în apartamentul nostru sufocant, cu pereții care păreau să se strângă în jurul meu. Zilele următoare au trecut ca prin ceață: am dormit pe apucate, am uitat să mănânc și am refuzat să răspund la telefon. Prietenii mă sunau, sora mea, Maria, încerca să mă scoată din casă, dar nu voiam să văd pe nimeni. Mă simțeam gol, trădat și inutil.

Într-o dimineață, după o noapte albă, am găsit într-un sertar vechi cheia casei părintești din satul Siliștea. Nu mai fusesem acolo de ani buni, de când tata murise și mama se stinsese la scurt timp după. Am decis pe loc: trebuie să plec departe de tot ce mă sufocă.

Drumul spre sat a fost lung și plin de amintiri. Câmpurile galbene de toamnă, mirosul de pământ reavăn și liniștea aceea apăsătoare m-au făcut să plâng ca un copil. Când am ajuns în fața casei bătrânești, cu obloanele scorojite și gardul rupt, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira.

Casa era rece și pustie. Am deschis ușa scârțâind și am intrat încet, ca într-un muzeu al propriei mele vieți. Pe masă era încă fața de masă brodată de mama, iar pe perete atârna poza tatei cu mustața lui stufoasă și ochii blânzi. M-am prăbușit pe patul vechi și am adormit cu lacrimile curgându-mi pe obraz.

Primele zile în sat au fost grele. Oamenii mă priveau cu curiozitate și compasiune. Bătrâna Vasilica m-a întâmpinat la poartă:

— Ilie dragă, bine-ai venit acasă! Ce te-a adus înapoi?

Am dat din umeri și am zâmbit trist:

— Viața, tanti Vasilica… viața.

Am început să repar casa: am vopsit gardul, am curățat grădina plină de buruieni și am făcut focul în soba veche. Munca fizică mă obosea până la epuizare, dar mă ajuta să nu mă mai gândesc la Elena și la trădarea ei. În fiecare seară ieșeam pe prispă și ascultam greierii, simțind cum inima mi se liniștește încet-încet.

Într-o zi, la magazinul din sat, am întâlnit-o pe Ana, colega mea din școala generală. Avea părul prins într-o coadă simplă și ochii verzi ca iarba proaspătă.

— Ilie? Tu ești? Nu-mi vine să cred! Ce faci aici?

Am zâmbit pentru prima dată sincer după mult timp:

— Am venit să-mi repar sufletul… cred.

Ana a râs cald:

— Dacă ai nevoie de ajutor la casă sau la grădină, spune-mi! Știi că-s bună la toate.

Așa a început prietenia noastră. Ana venea des pe la mine cu plăcinte calde sau borcane cu dulceață. Stăteam la povești până târziu despre copilărie, despre părinții noștri și despre cum s-a schimbat lumea. Ea îmi povestea despre fiica ei adolescentă care visa să plece la oraș și despre soțul ei care murise acum cinci ani într-un accident stupid cu tractorul.

Într-o seară ploioasă, stând la lumina lămpii cu un ceai fierbinte între palme, Ana m-a întrebat:

— Îți e dor de București?

Am oftat:

— Nu știu dacă mi-e dor de oraș sau doar de omul care eram acolo. Dar aici… aici simt că pot respira din nou.

Cu timpul, oamenii din sat au început să mă accepte iar. M-au chemat la clacă la cules porumbul, m-au invitat la hramul bisericii și chiar la o partidă de table în fața magazinului. Am început să simt că aparțin din nou unui loc.

Într-o zi, Elena m-a sunat. Vocea ei era nesigură:

— Ilie… voiam doar să știi că îmi pare rău pentru tot. N-am vrut să te rănesc așa…

Am ascultat-o calm:

— Poate că așa trebuia să fie. Poate că fiecare dintre noi are drumul lui.

Am închis telefonul fără regrete. Pentru prima dată nu am mai simțit furie sau tristețe – doar o liniște ciudată.

Cu Ana alături și cu satul care mă primea ca pe unul de-al lor, am început să reconstruiesc nu doar casa părintească, ci și viața mea. Am plantat meri noi în grădină și am renovat șura veche. În fiecare dimineață mă trezeam cu speranță și recunoștință pentru tot ce aveam.

Uneori mă întreb: dacă Elena nu m-ar fi trădat, aș fi avut vreodată curajul să mă întorc acasă? Sufletul omului chiar are nevoie uneori să fie zdrobit ca să poată renaște? Voi ce credeți?