„Nu mai pot, mamă!” – Povestea Mariei, femeia care a uitat să trăiască pentru ea

— Maria, iar ai lăsat firimituri pe masă!
Vocea Irinei a tăiat liniștea dimineții ca o lamă rece. M-am oprit din ștersul podelei, cu genunchii înfundați în covorul vechi, și am privit-o pe nora mea. Avea sprâncenele încruntate și mâinile în șolduri, ca o profesoară care tocmai a prins un elev copiind.
— Îmi pare rău, Irina, chiar nu am observat… am să șterg imediat, am murmurat, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine.
Radu, fiul meu, stătea la masă cu ochii în telefon. Nu a ridicat privirea nici măcar o secundă.
— Nu-i nimic, mamă, lasă că strânge Irina, a zis el absent, fără să-și dea seama cât de mult mă dor cuvintele lui.
M-am ridicat încet, simțind cum mă dor oasele. De când m-am mutat la ei, după ce soțul meu a murit și apartamentul nostru s-a vândut pentru datorii, viața mea s-a redus la curățenie, gătit și tăcere. Nu mai aveam camera mea, ci doar un colț în sufragerie și o cutie cu amintiri sub pat.
Irina nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că sunt „musafir” și că trebuie să mă port ca atare. În fiecare zi găsea ceva de criticat: ba că nu am spălat bine vasele, ba că nu am pus destulă sare în ciorbă. Uneori mă întrebam dacă nu cumva îi făcea plăcere să mă vadă umilită.
Într-o după-amiază ploioasă, când am ieșit din baie cu prosopul ud în mână, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu mama ei:
— Nu mai pot cu soacra asta! E peste tot, nu face nimic bine… Dar ce să fac? Radu zice că trebuie să avem grijă de ea…
Am simțit cum mi se strânge inima. M-am retras în colțul meu și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.
Au trecut luni de zile așa. În fiecare zi îmi spuneam că trebuie să am răbdare, că poate lucrurile se vor schimba. Dar nimic nu se schimba. Radu era mereu ocupat cu serviciul sau cu prietenii lui. Irina era tot mai rece. Eu eram invizibilă.
Într-o dimineață de sâmbătă, când soarele abia răsărise și blocul era încă adormit, am auzit ușa trântindu-se. Irina a intrat val-vârtej în bucătărie:
— Maria! De ce nu ai spălat geamurile? Uite ce urme sunt! Cum poți sta așa?
M-am uitat la mâinile mele crăpate de detergent și la fața ei furioasă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit ceva clocotind în mine.
— Irina, fac tot ce pot! Nu sunt menajeră! Sunt mama lui Radu!
Ea a râs scurt:
— Atunci comportă-te ca o mamă și ajută-ne! Nu stai aici pe gratis!
Radu a apărut în ușă, deranjat de gălăgie:
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic, doar că mama ta iar nu face nimic!
M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi:
— Radu, tu chiar nu vezi? Chiar nu-ți pasă?
El a oftat:
— Mamă, te rog… Nu începe iar… Știi că avem și noi problemele noastre…
Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic și m-am dus pe balcon. Am privit blocurile cenușii din jur și cerul plumburiu. M-am gândit la casa noastră veche din sat, la grădina cu trandafiri și la serile când Radu venea acasă cu genunchii juliți și îmi spunea „mami, te iubesc”. Unde dispăruse băiatul acela? Unde dispărusem eu?
În acea zi am decis să fac ceva pentru mine. Am ieșit din casă fără să spun nimănui unde merg. M-am plimbat ore întregi prin parc, am stat pe o bancă și am privit copiii jucându-se. O bătrână s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit:
— Ești bine, draga mea? Pari tristă…
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece și mi-a spus:
— Sufletul tău are nevoie de iubire, nu de umilință. Nu uita cine ești!
Cuvintele ei mi-au dat curaj. Seara m-am întors acasă și i-am chemat pe Radu și Irina la masă:
— Vreau să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Am nevoie de respect și de liniște. Dacă nu se poate aici, voi pleca. Nu vreau să fiu povara nimănui!
Irina a dat ochii peste cap:
— Și unde vrei să mergi? La azil?
Radu s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat:
— Mamă… îmi pare rău… N-am vrut niciodată să te fac să suferi… Hai să găsim o soluție împreună…
Nu știu ce va urma. Poate voi găsi puterea să plec sau poate lucrurile se vor schimba aici. Dar pentru prima dată după mult timp simt că exist.

Oare câte mame ca mine ajung să uite de ele pentru copiii lor? Merită oare sacrificiul dacă ajungi să fii invizibil în propria ta familie?