„Nu mai pot, mamă!” – Povestea unei familii destrămate de sărăcie și neînțelegeri

„Nu mai pot, mamă!” am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce stăteam în bucătăria noastră mică, cu pereții scorojiți și miros de cartofi fierți. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, mâinile-i crăpate de muncă tremurând ușor. „Nu mai pot să car totul pe umeri! Nu vezi că nu mai rezist?”

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, aceiași ochi care mă mângâiaseră când eram copil, dar care acum păreau goi, lipsiți de speranță. „Și eu ce să fac, Ilinca? Să las totul baltă? Să plec și eu ca taică-tu?”

Am simțit cum mă sufoc. Tata plecase când aveam 12 ani. A spus că merge la muncă în Italia, dar nu s-a mai întors niciodată. De atunci, mama și cu mine am rămas singure, într-un sat uitat de lume din Botoșani. Am crescut cu promisiunea că „mâine va fi mai bine”, dar fiecare zi era o luptă nouă: facturi neplătite, frig iarna, rușinea de a merge la școală cu pantofi rupți.

În liceu, am început să lucrez la magazinul din sat. Doamna Viorica mă plătea cu 30 de lei pe zi, bani pe care îi duceam acasă. Mama îi punea într-o cutie veche de pantofi, „pentru zile negre”. Dar zilele negre nu se mai terminau.

Într-o seară, când m-am întors acasă după o tură lungă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. „Ilinca, nu mai avem cu ce plăti lumina. Ne taie curentul.”

Am simțit o furie mocnită. „Și ce vrei să fac? Să mă duc la oraș să mă vând ca fetele alea despre care vorbește lumea?”

Mama a izbucnit: „Nu! Dar nici nu pot să te văd cum te pierzi aici! Ai fost premiantă la școală, ai putea să ajungi cineva!”

Am tăcut. Visam să merg la facultate la Iași, să devin profesoară de română. Dar cum? Cu ce bani?

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Universitate: fusesem acceptată la buget! Am alergat acasă, cu inima cât un purice. „Mamă! Am intrat! La buget!”

Ea a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Dar zâmbetul i s-a stins repede. „Și unde o să stai? Cu ce o să trăiești acolo?”

Am început să plâng. „Nu știu… poate găsesc ceva de muncă.”

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile mamei: cum mergea la câmp pentru câțiva lei, cum cosea haine vechi pentru mine, cum își ascundea lacrimile când nu aveam ce mânca. M-am simțit vinovată că vreau să plec.

A doua zi dimineață, m-am dus la doamna Viorica și am întrebat-o dacă știe pe cineva în Iași care are nevoie de menajeră. Mi-a dat numărul unei verișoare. Am sunat-o tremurând și am stabilit să merg la ea dacă ajung în oraș.

Plecarea a fost un coșmar. Mama nu vorbea cu mine; doar plângea în fiecare seară. În ziua când am urcat în tren, mi-a pus în mână cutia de pantofi cu banii strânși: „Ia-i tu, poate-ți prind bine.”

La Iași a fost greu. Stăteam într-o cameră mică, cu încă trei fete: Roxana din Vaslui, Maria din Suceava și Anca din Galați. Toate aveam povești asemănătoare: tați plecați, mame obosite, vise mari și buzunare goale.

Mergeam la cursuri dimineața și făceam curățenie după-amiaza. Seara învățam la lumina unui bec chior. Uneori nu aveam bani nici de pâine. Într-o iarnă, am răcit rău și n-am avut bani de medicamente; Maria mi-a dat ceaiuri și m-a ținut de mână până mi-a trecut febra.

Mama mă suna rar; nu avea bani de cartelă. Când vorbeam, era mereu aceeași discuție:
– Cum e acolo?
– Greu.
– Poate ar fi fost mai bine să rămâi acasă…
– Poate…

În anul doi am cunoscut un băiat: Vlad, student la Politehnică. Era din Piatra Neamț și lucra ca livrator de pizza. Ne-am apropiat repede; el știa ce înseamnă să te lupți pentru fiecare leu.

Într-o seară, după ce am ieșit la o plimbare prin Copou, mi-a spus:
– Ilinca, hai să ne mutăm împreună! Plătim mai puțin chirie și ne ajutăm reciproc.

Am acceptat. Mama a aflat și a făcut o criză:
– Cum adică te muți cu un băiat? Ce-o să zică lumea?
– Mamă, nu mai suntem în 1980! Nu-mi pasă ce zice lumea!
– Mie îmi pasă! Ai uitat cine ești?

Am închis telefonul plângând. M-am simțit ruptă între două lumi: una care mă trage înapoi și alta care mă împinge înainte.

Cu Vlad a fost bine o vreme. Ne sprijineam unul pe altul, dar grijile nu dispăreau: chiria creștea, bursa nu ajungea niciodată, iar mama mă presa să mă întorc acasă.

Într-o zi am primit vestea că mama s-a îmbolnăvit grav – diabet avansat. Am lăsat totul baltă și m-am întors acasă pentru câteva luni. Satul era neschimbat: aceleași fețe triste, aceleași bârfe.

Vecina noastră, tanti Florica, mi-a spus:
– Ai venit acasă? Așa-i că tot aici e cel mai bine?

Am simțit cum mă sufoc din nou. Nu voiam să rămân aici toată viața.

Am avut multe certuri cu mama:
– Ilinca, eu nu pot singură!
– Știu… dar nici eu nu pot renunța la viața mea!
– Atunci du-te! Fă-ți viața ta!

Am plecat din nou la Iași, dar ceva s-a rupt între noi. Vorbeam rar; fiecare convorbire era plină de reproșuri nespuse.

Am terminat facultatea cu greu și am prins un post la o școală dintr-un sat apropiat de Iași. Vlad a plecat în Germania; relația noastră s-a stins încet.

Acum sunt profesoară suplinitoare și trimit bani acasă cât pot. Mama e tot bolnavă; uneori mă sună doar ca să plângem împreună.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine că am plecat? Oare sacrificiul meu a meritat? Sau am pierdut totul încercând să le împac pe toate?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin asta… Ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci datoria față de familie cu propriile vise?