„Nu mai pot trăi viața fiicei mele în locul ei”

— Irina, nu pot să merg iar la bancă în locul tău. Ai treizeci de ani, trebuie să înveți să rezolvi singură lucrurile astea!
Vocea mea tremura, dar nu de furie, ci de oboseală. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, și o priveam pe fiica mea cum se fâstâcește în ușă, cu ochii umezi și buzele strânse.
— Mamă, știi că mă pierd când trebuie să vorbesc cu străini… Nu poți să mă ajuți și de data asta? Te rog…
M-am ridicat încet și am simțit cum mă apasă greutatea anilor. Am vrut să-i spun că o iubesc, că aș face orice pentru ea, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am simțit o revoltă surdă, amestecată cu vinovăție.

Irina a fost mereu un copil sensibil. Îmi amintesc prima ei zi de grădiniță: plânsese ore întregi, strângându-mă de mână cu disperare. Educatoarea, doamna Lungu, mi-a spus atunci: „E prea atașată de dumneavoastră. Trebuie să o lăsați să se desprindă.” Dar cum să-mi las copilul singur într-o lume care părea atât de rece și amenințătoare?

Așa am început să-i rezolv toate problemele. Când a avut nevoie de scutiri la școală, eu am vorbit cu dirigintele. Când a avut conflicte cu colegii, eu am sunat părinții lor. Când a dat Bacul și a picat prima dată la matematică, i-am găsit meditatorul cel mai bun din cartier.

Soțul meu, Doru, m-a avertizat de multe ori: „O cocoloșești prea mult. O să ajungă să nu știe să se descurce singură.” Dar eu nu l-am ascultat. Îmi spuneam că dragostea de mamă nu poate face rău.

Anii au trecut și Irina a rămas la fel de temătoare. A terminat facultatea de Litere cu greu, mereu cu mine în spate ca un scut invizibil. La primul ei job la o editură mică din București, m-a sunat plângând după două zile: „Mamă, șefa țipă la mine! Nu pot să stau aici!” Am mers împreună la interviuri, i-am scris CV-ul, i-am negociat salariul la următorul loc de muncă.

Când prietenele mele își lăudau copiii independenți — „Al meu e plecat cu Erasmus în Franța!”, „Fata mea s-a mutat singură la Cluj!” — eu zâmbeam amar și schimbam subiectul.

Acum Irina are treizeci de ani și încă locuiește cu noi. Nu are prieteni apropiați, nu a avut niciodată o relație serioasă. Seara stăm la masă și ea îmi povestește despre colegii care o ignoră sau despre cât de greu îi este să-și plătească facturile online.

Într-o seară, după ce Doru s-a retras la televizor, Irina a venit lângă mine pe canapea.
— Mamă… tu crezi că sunt un eșec?
M-am uitat la ea și mi s-a rupt sufletul. I-am luat mâna în a mea și am încercat să-i spun că nu e vina ei, că lumea e grea și oamenii sunt răi. Dar adevărul era altul: simțeam că am greșit undeva pe drum.

A doua zi dimineață am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet și am întrebat-o ce s-a întâmplat.
— Nu mai pot… simt că nu sunt bună de nimic fără tine… De ce nu pot fi ca ceilalți?
Am simțit un nod în gât și m-am așezat lângă ea pe gresia rece.
— Irina, poate că te-am protejat prea mult. Poate că dragostea mea te-a ținut pe loc… Dar trebuie să înveți să trăiești și fără mine. Eu nu voi fi mereu aici…
Ea s-a uitat la mine speriată:
— Dar dacă nu mă descurc? Dacă o să mă pierd?
— Atunci vei încerca din nou. Și dacă vei cădea, te vei ridica singură. Asta e viața…

În zilele următoare am încercat să mă țin departe de problemele ei cotidiene. Am refuzat să-i fac programări la medic sau să-i completez formularele pentru bancă. La început s-a supărat, apoi a început să se descurce singură — stângaci, cu multe greșeli și lacrimi, dar totuși singură.

Doru m-a privit într-o seară cu un zâmbet trist: „Poate acum va învăța ce înseamnă viața.”

Dar liniștea casei noastre s-a umplut de tensiune. Irina era tot mai retrasă, vorbea puțin și părea mereu obosită. Într-o noapte am auzit-o vorbind la telefon cu voce joasă: „Nu pot… Mama nu mă mai ajută… Nu știu ce să fac…”

Am stat trează până dimineața, frământându-mă între vinovăție și dorința de a o vedea independentă.

Într-o duminică am ieșit împreună în parc. Irina mergea tăcută lângă mine.
— Mamă… crezi că o să pot vreodată să fiu ca ceilalți?
M-am oprit și am privit-o drept în ochi:
— Nu trebuie să fii ca ceilalți. Trebuie doar să fii tu însăți și să ai curajul să greșești.
Ea a zâmbit timid și pentru prima dată am văzut în ochii ei o licărire de speranță.

Acum scriu aceste rânduri cu inima strânsă. Poate că dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin; poate că am greșit protejând-o atât de mult. Dar oare există o rețetă pentru a fi mamă? Cum poți ști când e momentul să-ți lași copilul să cadă ca să poată învăța să se ridice?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.