Nu mai sunt slujnica lor: Renașterea mea românească după ani de tăcere

— Nu mai pune sare, Maria, că iar nu-i bună ciorba! vocea Ilincăi, nora mea, răsună tăios din bucătărie. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Mă uit la ceas: e abia ora opt dimineața și deja simt că ziua s-a sfârșit pentru mine. De când m-am mutat la fiul meu, Rareș, și la Ilinca, după ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins, viața mea s-a schimbat cu totul. Credeam că voi găsi alinare, că voi fi înconjurată de dragostea familiei, dar am ajuns să fiu umbra din casă, cea care spală, gătește și tace.

— Mamaie, unde mi-e bluza? strigă Mara, nepoata mea de doisprezece ani, din camera ei. Mă grăbesc să-i răspund, dar Ilinca mă oprește din priviri. — Lasă, că nu-i slujnica ta bunica! spune ea, dar tonul e plin de ironie. Mă simt prinsă la mijloc, între dorința de a ajuta și rușinea de a fi tratată ca o povară.

În fiecare dimineață, mă trezesc înaintea tuturor, pregătesc micul dejun, spăl vasele, fac ordine prin casă. Rareș vine rar la bucătărie, mereu grăbit, mereu cu ochii în telefon. — Mamă, ai văzut unde mi-am pus cheile? mă întreabă, fără să mă privească. Îi răspund încet, dar el deja a ieșit pe ușă. Ilinca mă privește cu răceală, de parcă aș fi un musafir nepoftit.

Într-o zi, după ce am terminat de spălat podelele, Ilinca a venit la mine cu o listă de cumpărături. — Maria, să nu uiți să iei lapte și să faci curat în balcon. Și vezi că iar s-a adunat praf pe mobilă. Am simțit cum mi se strânge inima. — Ilinca, poate ar trebui să mai facă și Mara sau Rareș câte ceva, am spus cu glas stins. Ea a râs scurt. — Ei au școală și serviciu, tu ce altceva ai de făcut?

Seara, când toți se adună la masă, eu stau la margine, cu farfuria în poală. Ascult discuțiile lor, dar nimeni nu mă întreabă nimic. Mara povestește despre școală, Rareș despre problemele de la serviciu, Ilinca despre vecina care și-a cumpărat mașină nouă. Eu tac. Mă simt invizibilă, ca și cum nu aș exista. Într-o seară, am îndrăznit să spun că mă doare spatele. Ilinca a ridicat din umeri: — Dacă nu te mai țin puterile, spune, să știm și noi.

Într-o duminică, am primit un telefon de la sora mea, Elena. — Maria, vino pe la mine, nu te-am mai văzut de luni bune. Am simțit o bucurie ciudată, dar și o teamă. — Nu pot, Elena, am treabă aici, am răspuns. — Dar nu ești singură acolo, nu? De ce trebuie să faci tu totul? m-a întrebat ea. Am tăcut. N-am știut ce să-i spun. Poate pentru că mi-era rușine să recunosc cât de singură mă simt, chiar și printre ai mei.

Într-o zi, când Ilinca a venit acasă nervoasă, a început să țipe la mine pentru că nu găsise cămașa lui Rareș călcată. — Ce faci toată ziua, Maria? Nici măcar o cămașă nu poți să calci! Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am lăsat fierul de călcat jos și am ieșit pe balcon. Am plâns în tăcere, să nu mă audă nimeni. M-am întrebat: oare așa va fi tot restul vieții mele? Să fiu mereu la dispoziția lor, să nu contez decât ca o mână de lucru?

Seara aceea a fost diferită. Rareș a venit la mine, m-a găsit pe balcon, cu ochii roșii. — Mamă, ce s-a întâmplat? am simțit că vocea lui e sinceră, dar și grăbită. — Nimic, Rareș, doar sunt obosită, am spus. — Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi, bine? Dar știam că nu va avea timp să mă asculte cu adevărat.

În zilele următoare, am început să mă gândesc tot mai mult la ce mi-a spus Elena. Poate că nu e târziu să-mi trăiesc și eu viața, să nu mai fiu doar slujnica familiei. Am început să ies mai des la plimbare, să mă întâlnesc cu vecinele, să merg la biserică. Ilinca a observat schimbarea. — Unde pleci iar, Maria? Cine mai face curat? — Mă duc să mă plimb, Ilinca. Am nevoie și eu de puțin aer. Ea a oftat, dar nu a spus nimic.

Într-o seară, după ce am venit de la Elena, am găsit casa vraiște. Nimeni nu făcuse nimic. Rareș m-a întrebat: — Mamă, de ce nu ai făcut mâncare? — Pentru că am fost plecată, Rareș. Și pentru că nu mai pot să fac totul singură. Ilinca a ridicat tonul: — Dacă nu-ți convine, poți să te întorci la tine! Atunci am simțit că trebuie să iau o decizie. — Poate chiar asta voi face, Ilinca. Nu mai sunt slujnica voastră. Am dreptul la viața mea.

A fost greu să spun aceste cuvinte. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Rareș a încercat să mă oprească, dar am știut că trebuie să mă gândesc la mine. Am început să stau mai mult la Elena, să mă ocup de lucruri care îmi fac plăcere. Am descoperit că pot să fiu fericită și fără să mă sacrific mereu pentru ceilalți.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte mame ca mine trăiesc în tăcere, crezând că nu merită mai mult? Oare nu merităm și noi respect, iubire și un strop de libertate? Voi ce ați face în locul meu?