„Nu Mai Trebuie Să Ne Vizitezi, Fiule. Ne Vom Descurca Cumva”

Ion și Maria stăteau pe canapeaua lor uzată, lumina slabă din sufragerie aruncând umbre lungi pe pereți. Ceasul de pe șemineu ticăia, amintindu-le constant de timpul care a trecut de când copiii lor, Andrei și Elena, au plecat de acasă.

„Îți amintești când Andrei se juca în curte cu camioanele lui de jucărie?” întrebă Maria, cu o voce plină de nostalgie.

Ion dădu din cap, un zâmbet abia schițat apărându-i pe buze. „Și Elena era mereu în urma lui, încercând să țină pasul. Ce vremuri frumoase.”

Serile lor erau adesea umplute cu astfel de conversații, amintindu-și de viața fericită și lipsită de griji pe care o duceau odată. Dar acum, casa lor părea goală, tăcerea aproape asurzitoare. Andrei se mutase în alt oraș pentru o oportunitate de muncă, iar Elena era ocupată cu propria ei familie. Vizitele deveniseră rare, iar apelurile telefonice erau adesea grăbite.

Într-o seară, în timp ce stăteau în locurile lor obișnuite, telefonul sună. Maria îl ridică, fața ei luminându-se când văzu numele lui Andrei pe ecran.

„Bună, mamă,” vocea lui Andrei se auzi prin receptor, sunând distantă și obosită.

„Bună, dragule. Ce mai faci?” întrebă Maria, încercând să-și stăpânească entuziasmul.

„Sunt bine, doar ocupat cu munca. Voiam să-ți spun că nu voi putea veni în weekendul acesta. A apărut ceva la birou,” spuse Andrei, cu un ton scuzător.

Inima Mariei se strânse, dar forță un zâmbet. „E în regulă, Andrei. Înțelegem. Ai propria ta viață acum.”

După câteva minute de conversație, închiseră. Maria se întoarse către Ion, cu ochii strălucind de lacrimi neplânse. „Nu va veni în weekendul acesta.”

Ion oftă, trecându-și mâna prin părul rar. „E în regulă, Maria. Ne vom descurca cumva.”

Zilele se transformară în săptămâni, iar săptămânile în luni. Vizitele lui Andrei deveniseră tot mai rare, iar Elena, deși locuia mai aproape, era mereu ocupată cu propria ei familie. Maria și Ion găseau alinare în amintirile lor, dar singurătatea era greu de suportat.

Într-o seară de iarnă deosebit de rece, Maria se îmbolnăvi. Ion făcu tot posibilul să aibă grijă de ea, dar propria lui sănătate era în declin. Îl sună pe Andrei, sperând la un sprijin.

„Andrei, mama ta este foarte bolnavă. Nu știu ce să fac,” spuse Ion, cu vocea tremurândă.

„Tată, mi-aș dori să pot veni, dar am un proiect mare la muncă. Nu pot să-mi iau liber acum,” răspunse Andrei, cu vocea plină de regret.

Ion închise telefonul, simțindu-se mai singur ca niciodată. Se întoarse către Maria, care zăcea pe canapea, respirând greu.

„Andrei nu poate veni,” spuse el încet.

Maria dădu din cap, cu ochii plini de înțelegere. „E în regulă, Ion. Ne vom descurca cumva.”

Pe măsură ce zilele treceau, starea Mariei se înrăutățea. Ion făcu tot posibilul să aibă grijă de ea, dar era clar că avea nevoie de mai mult ajutor decât putea el oferi. Într-o noapte, în timp ce stătea lângă ea, ținând-o de mână, ea șopti, „Ion, promite-mi că vei fi bine.”

Lacrimi curgeau pe fața lui Ion în timp ce dădu din cap. „Îți promit, Maria.”

Maria trecu în neființă în acea noapte, lăsându-l pe Ion singur în casa lor goală. Andrei și Elena veniră la înmormântare, dar vizitele lor fură scurte. Aveau propriile lor vieți la care trebuiau să se întoarcă, propriile lor griji și preocupări.

Ion stătea pe canapeaua uzată, tăcerea casei apăsându-l. Se uită la ceasul de pe șemineu, ticăitul său fiind o amintire constantă a timpului care a trecut. Închise ochii, amintindu-și de viața fericită și lipsită de griji pe care o duceau odată, și șopti în camera goală, „Ne vom descurca cumva.”