„Nu mai veni pe aici, mamă” – Povestea unei mame acuzate pe nedrept

— Nu mai veni pe aici, mamă!
Vocea lui Mihai a răsunat ca o sentință. Ușa s-a trântit în urma mea, iar ecoul cuvintelor lui mi-a sfâșiat sufletul. Am rămas pe palier, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun respirația. Încă simțeam mirosul de ciorbă proaspătă din apartamentul lor, dar pentru mine nu mai era loc la masa lor.

Nu-mi venea să cred că am ajuns aici. Mihai, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, mă privea acum ca pe o străină. Totul a început cu o săptămână în urmă, când am venit să-l ajut pe Mihai cu copiii. Nora mea, Ramona, era mereu ocupată cu serviciul și părea că nu-i convine niciodată nimic din ce fac. Dar nu m-am plâns niciodată. Pentru nepoții mei aș fi făcut orice.

În acea zi fatidică, Ramona a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-a găsit în bucătărie, spălând vasele. A intrat val-vârtej și m-a privit cu o răceală care m-a făcut să mă simt mică.

— Ce-ai făcut cu brățara mea de aur? a întrebat ea, fără salut.

— Care brățară? am bâiguit eu, neînțelegând.

— Nu te preface! Era pe noptieră dimineață. Acum nu mai e! Numai tu ai fost aici!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nici prin cap nu-mi trecuse să ating ceva ce nu-mi aparține. Am încercat să-i explic:

— Ramona, eu nu… Nici nu știam că ai o brățară de aur.

— Lasă teatrul! Știu eu cum e cu bătrânele care vin la copii și pleacă cu ce apucă!

M-am uitat la ea șocată. Cum putea să creadă așa ceva despre mine? Am încercat să-i spun că poate copiii au luat-o la joacă sau că poate a pus-o altundeva, dar nu m-a ascultat. A ieșit trântind ușa și l-a sunat imediat pe Mihai.

Seara, când Mihai a venit acasă, am simțit că ceva s-a schimbat în privirea lui. Nu m-a întrebat nimic direct, dar era rece și distant. A doua zi dimineață mi-a spus că ar fi bine să nu mai vin o vreme pe la ei.

Am plecat plângând, cu sufletul greu. Nu am dormit toată noaptea. M-am gândit la toate momentele în care Mihai era mic și venea la mine cu orice problemă. Acum nu mai avea încredere în mine.

Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. I-am trimis mesaje, dar le-a ignorat. Într-o zi am prins curaj și am mers din nou la ei acasă. Ramona mi-a deschis ușa și mi-a spus sec:

— Ți-am zis că nu ești binevenită aici!

— Ramona, te rog… Eu nu am luat nimic! De ce faci asta?

— Pentru că știu sigur că tu ai fost! Cine altcineva? Copiii? Ei nici nu ajung la noptiera mea!

Am simțit cum mă sufoc de neputință. M-am întors acasă și am început să caut orice dovadă că spun adevărul. M-am gândit chiar să merg la poliție, dar mi-era rușine. Ce-ar fi zis vecinii dacă ar fi aflat?

Zilele au trecut greu. Prietenele mele din bloc au observat că sunt abătută.

— Ce ai, Ileana? Pari tristă de ceva vreme, m-a întrebat doamna Stancu într-o dimineață.

— Nimic… doar niște probleme de familie, am răspuns evaziv.

Nu puteam să spun nimănui adevărul. Mi-era rușine că propriii mei copii mă bănuiesc de furt.

După două săptămâni, Mihai m-a sunat. Vocea lui era rece:

— Mamă, te rog să nu mai vii la noi până nu se clarifică lucrurile.

— Mihai, cum poți să crezi așa ceva despre mine? Sunt mama ta! Nu ți-am făcut niciodată rău!

— Ramona zice că doar tu ai fost acolo… Nu știu ce să cred…

Am simțit cum mi se rupe inima. Cum putea fi atât de slab în fața vorbelor Ramonei?

Într-o zi, am primit un telefon de la Ramona:

— Ileana, am găsit brățara. Era căzută după dulap.

A spus-o fără urmă de regret sau scuze.

— Și Mihai știe?

— Da, i-am zis.

A închis fără alte explicații.

Am așteptat un semn de la Mihai. O scuză, o invitație la masă… Dar zilele au trecut și nimic. Într-un final, am decis să merg eu la ei.

Când am ajuns, Mihai mi-a deschis ușa și m-a privit stânjenit.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat…

— Atât? Atât ai de spus după tot ce mi-ai făcut?

Mihai a tăcut rușinat. Ramona nici măcar nu a ieșit din dormitor.

Am intrat în sufragerie și am văzut copiii jucându-se pe covor. M-au privit cu ochi mari și inocenți.

— Bunico! Ai venit!

M-au îmbrățișat și pentru o clipă am simțit că lumea mea se reface puțin câte puțin.

Dar rana rămâne. Oricât ar încerca Mihai să repare lucrurile, ceva s-a rupt între noi. Încrederea aceea oarbă pe care o aveam unul în celălalt nu va mai fi niciodată la fel.

Mă întreb adesea: cât valorează adevărul într-o familie dacă e atât de ușor spulberat de o minciună? Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de nedreptăți și au rămas cu sufletul zdrobit?