„Nu, mama ta nu se mută la noi!” – O luptă pentru demnitate într-o casă care nu mai e a mea

— Nu, mama ta nu se mută la noi! am spus cu voce tremurată, încercând să-mi ascund lacrimile în spatele unei priviri încăpățânate. Radu s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să-și vândă sufletul. Era prima dată când ridicam vocea la el în cei opt ani de căsnicie. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar între noi plutea un aer greu, de răscruce.

— Nu avem de ales, Irina, a spus el apăsat, evitând să mă privească. E bolnavă, nu poate rămâne singură. E mama mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea se derulau scene din copilărie, când mama îmi spunea să nu las pe nimeni să-mi calce granițele. Dar ce faci când cel care le calcă e chiar omul pe care îl iubești?

A doua zi, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe doamna Maria deja instalată în sufragerie. Își aranjase șalul pe spătarul fotoliului meu preferat și își pusese papucii lângă calorifer. M-a privit cu acea privire evaluativă pe care o știam prea bine.

— Bună seara, Irina. Am adus niște dulceață de vișine. Poate o să-ți placă mai mult decât cea pe care o faci tu.

Am zâmbit forțat și am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Radu a venit din spate și m-a sărutat pe obraz, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Dar totul se schimbase.

Zilele au început să curgă una după alta, fiecare mai grea decât cea dinainte. Doamna Maria comenta orice: cum gătesc, cum spăl rufele, cum vorbesc cu copiii. Într-o dimineață, am găsit-o în camera noastră, cotrobăind prin dulap.

— Caut o pătură mai groasă. Aici e frig, a spus ea scurt, fără să-și ceară scuze.

M-am dus la Radu, cu ochii în lacrimi:

— Nu mai pot! Simt că nu mai am aer în casa asta!

El a oftat adânc:

— Irina, te rog… E doar pentru o perioadă. Fii înțelegătoare.

Dar perioada s-a transformat în luni. M-am trezit evitând să vin acasă devreme. Copiii au început să-i spună „bunica” cu o afecțiune pe care eu nu o mai simțeam pentru nimeni din casă. Prietenele mele mă întrebau de ce nu spun nimic, de ce accept totul.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am stat pe balcon cu Roxana, sora mea.

— Irina, tu nu mai ești tu. Unde e fata aia care știa ce vrea?

Am izbucnit în plâns:

— Nu știu… Parcă m-am pierdut printre farfurii spălate și uși trântite încet ca să nu deranjez.

Într-o duminică dimineață, doamna Maria a intrat peste mine în baie:

— Să nu uiți să pui sare la ciorbă azi! Și vezi că ai lăsat prosopul ud pe calorifer!

Atunci am simțit că explodez. Am ieșit din baie și am strigat la Radu:

— Gata! Ori eu, ori ea! Nu mai pot trăi așa!

El s-a uitat la mine șocat:

— Cum poți să-mi ceri asta? E mama mea!

— Și eu cine sunt? O chiriașă în propria casă?

A urmat o tăcere grea de zile întregi. Copiii ne priveau speriați. Doamna Maria făcea pe victima:

— Eu nu vreau decât să ajut… Dar dacă nu mă vreți aici…

Într-o noapte, am făcut bagajele copiilor și am plecat la sora mea. Am stat acolo trei zile. Radu a venit după noi abia când a realizat că nu glumesc.

— Irina… Hai acasă. O să vorbesc cu mama. N-am vrut să te pierd.

Am acceptat să mă întorc doar după ce a promis că va găsi o soluție pentru mama lui — o asistentă sau un apartament aproape de noi.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit. Dar ceva s-a rupt între noi. Am început să merg la terapie. Am învățat să spun „nu”, chiar dacă vocea îmi tremura.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra unei soacre dominante? Câte dintre noi ne pierdem vocea de dragul unei familii care uită că și noi suntem oameni?