Nu-mi sacrific viața pentru greșelile altora – Povestea Elisabetei și lupta pentru propria casă

— Elisabeta, trebuie să înțelegi că nu avem altă soluție! vocea soacrei mele, Mariana, răsuna răgușit în sufrageria mică, încărcată de mirosul de cafea arsă și tensiune. Mă uitam la ea, la chipul ei brăzdat de griji, la ochii care nu mă priveau niciodată direct. Pe canapea, lângă mine, stătea Mihai, soțul meu, cu mâinile strânse în poală, evitând să mă privească.

— E casa mea, am șoptit. Casa părinților mei. Nu pot s-o vând doar pentru că voi ați făcut datorii.

Mariana a oftat teatral și a început să-și frământe basmaua între degete. — Nu e vorba doar de noi, Elisabeta. E vorba de familie. De onoare. Dacă nu plătim banca, fratele lui Mihai rămâne pe drumuri. Și noi la fel.

Am simțit cum inima mi se strânge. De ani de zile încercam să fiu nora perfectă: găteam sarmale la Crăciun, mergeam cu ei la biserică, îi ajutam cu orice aveau nevoie. Dar niciodată nu fusese destul. Mereu era altceva de cerut, alt sacrificiu de făcut.

Mihai a ridicat privirea spre mine, ochii lui albaștri plini de rugăminte. — Elisabeta, te rog… E singura noastră șansă. Dacă nu vindem casa ta, pierdem totul.

Am simțit furie și neputință. — Totul? Totul al cui? Eu nu am făcut niciun credit. Eu nu am jucat la păcănele ca fratele tău. Eu am muncit pentru casa asta, am renovat-o cu mâinile mele după ce mama a murit. Și acum trebuie să renunț la ea pentru greșelile voastre?

Mariana s-a ridicat brusc și a început să plângă cu sughițuri teatrale. — Asta e recunoștința după tot ce am făcut pentru tine? Te-am primit în familia noastră ca pe fata noastră!

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Era februarie și aerul rece mi-a tăiat respirația. Am privit spre blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat: când am devenit străină în propria mea viață?

Am stat acolo minute bune, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am amintit de tata, cum îmi spunea mereu: „Să nu lași pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare, Elisabeta.” Dar oare nu făcusem exact asta ani la rând?

Când m-am întors în sufragerie, Mihai era singur. — Mama a plecat acasă, a spus el încet. Nu vreau să ne certăm…

— Mihai, nu mai pot. Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează. Casa asta e tot ce mi-a rămas din copilărie. Nu o vând.

A tăcut mult timp. — Știi că dacă nu facem ceva, fratele meu ajunge pe drumuri…

— Și eu? Eu unde ajung dacă renunț la tot ce iubesc?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mariana venea zilnic cu argumente noi: „Ce-o să zică lumea?”, „Familia trebuie să fie unită!”, „Nu poți fi atât de egoistă!” Fratele lui Mihai, Costel, mă suna și el: „Hai, Elisabeta, fii om! Ajută-ne!”

Am început să nu mai dorm nopțile. Mă întorceam de la serviciu – lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier – și găseam mereu pe cineva din familie pe capul meu. Îmi invadau spațiul, îmi judecau deciziile, îmi cereau sacrificii.

Într-o seară, după o zi lungă la grădiniță și încă o ceartă acasă, am cedat nervos.

— Gata! am urlat din toți rărunchii. Nu mai vreau să aud nimic despre vânzare! Dacă vă trebuie bani, vindeți-vă apartamentul vostru! Eu nu-mi dau casa!

Mihai a rămas mut. Pentru prima dată m-a privit ca pe o străină.

— Nu pot să cred că ai ajuns atât de rece…

— Nu sunt rece! Sunt doar sătulă să fiu mereu ultima pe lista voastră!

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama.”

Au urmat zile de liniște apăsătoare. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșeam eu. Dacă nu cumva chiar eram egoistă… Dar apoi mi-am dat seama că nimeni nu se gândise vreodată la mine.

Odată cu liniștea au venit și amintirile: serile cu tata în grădină, mirosul de cozonac al mamei, primele mele desene lipite pe frigiderul vechi… Toate legate de casa asta.

După o săptămână, Mihai s-a întors. Era palid și obosit.

— Am vorbit cu ai mei… Nu vor renunța ușor.

— Nici eu nu voi renunța ușor.

A tăcut mult timp.

— Dacă nu vrei să vinzi… poate ar trebui să ne gândim fiecare la drumul lui.

M-a durut mai mult decât orice altceva spusese vreodată.

— Poate că da…

Au trecut luni de atunci. Am rămas singură în casa copilăriei mele. Familia lui Mihai nu mi-a mai vorbit niciodată. Prietenii m-au judecat sau m-au compătimit. Dar eu am început să respir din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru familie e o dovadă de iubire sau doar o formă de manipulare subtilă.

Dar știu sigur un lucru: pentru prima dată în viață am ales pentru mine.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte au curajul să spună „nu” când toți le cer să spună „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?