Nu-mi voi lăsa niciodată fiul: Povestea unei iubiri de tată și a unei familii destrămate

— Ieși afară! Nu mai vreau să te văd aici, nici pe tine, nici pe copilul tău!
Vocea mamei mele răsuna peste zgomotul ploii care bătea în geamuri. Țineam strâns în brațe pe Vlad, băiețelul meu de un an, care plângea speriat. Eram ud leoarcă, cu hainele lipite de piele, și nu-mi venea să cred că femeia care m-a crescut putea să mă alunge așa, fără milă.

— Mamă, te rog… e noapte, unde să merg cu copilul? Nu vezi cum e afară?
— Nu mă interesează! Ai făcut destule probleme! Nu mai suport să văd zilnic scandaluri și să aud țipete!

Nu era prima ceartă dintre noi, dar niciodată nu fusese atât de rău. De când s-a născut Vlad, totul s-a schimbat. Tatăl lui Vlad, Radu, ne-a părăsit înainte ca băiatul să împlinească șase luni. Mama nu mi-a iertat niciodată „greșeala” de a-l aduce pe lume fără un soț lângă mine. Pentru ea, eram o rușine. Pentru mine, Vlad era totul.

Am ieșit în ploaie cu copilul la piept și am simțit cum fiecare picătură mă lovește ca un reproș. Am mers pe stradă fără țintă, încercând să-mi adun gândurile. Unde să merg? Cine mă va primi la ora asta? Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Irina, te rog… poți să ne primești măcar pentru noaptea asta?
— Nu pot, Maria… Știi că soțul meu nu vrea scandaluri. Îmi pare rău…

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Vlad plângea tot mai tare. M-am așezat pe o bancă sub un copac, încercând să-l liniștesc. În jurul nostru, orașul părea ostil și rece. M-am gândit la toate momentele în care mama mă strângea la piept când eram mică. Cum am ajuns aici?

În acea noapte am dormit într-o scară de bloc, cu Vlad în brațe. Am adormit plângând, simțind că lumea mea se prăbușește. Dimineața, am pornit spre serviciu — lucram ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Șefa mea, doamna Popescu, m-a văzut abătută.

— Maria, ce s-a întâmplat? Pari terminată…
— Am dormit pe stradă cu copilul… Mama ne-a dat afară.

Doamna Popescu s-a uitat la mine cu milă și mi-a spus că pot sta câteva zile la ea până găsesc o soluție. Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva chiar îi pasă.

Zilele au trecut greu. Mama nu m-a sunat nici măcar o dată să întrebe de Vlad. Sora mea îmi trimitea mesaje scurte: „Îmi pare rău… Nu pot face nimic.” M-am simțit abandonată de toți cei pe care îi credeam familie.

Într-o seară, când îl adormeam pe Vlad, am început să-i vorbesc ca unui adult:

— Să știi că tati nu te va lăsa niciodată. Oricât de greu ar fi, o să găsim noi o cale. Tu ești tot ce am mai bun pe lume.

În acele momente am realizat cât de mult contează dragostea unui părinte pentru copilul lui. Am început să caut chirii ieftine, dar salariul abia îmi ajungea pentru mâncare și scutece. Doamna Popescu mi-a oferit un avans din salariu și m-a ajutat să găsesc o garsonieră mică la marginea orașului.

Când am intrat prima dată în noua noastră casă — o cameră cu pereți scorojiți și mobilă veche — Vlad a început să râdă și să bată din palme. Pentru el nu conta cât de modest era locul; conta că eram împreună.

Într-o zi, după aproape două luni de la incident, mama a venit la magazin. Avea ochii roșii și părea mai bătrână cu zece ani.

— Maria… putem vorbi?
— Ce vrei?
— Mi-e dor de Vlad… Mi-e dor de tine…

Am simțit furie și tristețe în același timp.

— Ți-a fost dor? Atunci de ce nu ne-ai căutat? De ce ne-ai dat afară în ploaie?
— Am greșit… Am fost nervoasă… Nu am vrut să vă fac rău…

Am privit-o lung. În ochii ei vedeam regretul, dar rana era prea proaspătă.

— Vlad are nevoie de stabilitate, nu de oameni care îl alungă când le convine.

Mama a plecat fără să spună nimic. Seara aceea am plâns din nou — nu pentru mine, ci pentru copilul meu care nu avea bunici sau mătuși care să-l iubească necondiționat.

Viața a mers înainte. Am început să mă descurc mai bine la serviciu, iar Vlad creștea vesel și sănătos. Uneori îl vedeam privind lung la copiii din parc care erau cu bunicii lor și mă durea sufletul.

Într-o duminică dimineață, Irina m-a sunat:

— Maria… pot veni la voi? Vreau să-l văd pe Vlad.

A venit cu o pungă de jucării și lacrimi în ochi.

— Îmi pare rău că nu te-am ajutat atunci… Mi-a fost frică de soțul meu și de ce va zice lumea… Dar mi-e dor de tine și de Vlad.

Am stat amândoi pe covor și am privit cum Vlad se joacă fericit cu mătușa lui. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Dar rana dintre mine și mama nu s-a vindecat niciodată complet. De fiecare dată când trec pe lângă casa copilăriei mele simt un gol în stomac.

M-am întrebat mereu: oare cât rău poate face o familie atunci când uită ce înseamnă iubirea? Și dacă dragostea unui tată poate vindeca toate rănile lăsate de cei dragi?