„Nu sunt bonă gratuită doar pentru că sunt în concediu de maternitate!” – Când familia se întoarce împotriva ta

— Nu cred că e corect să mă pui pe mine să am grijă de Mara, doar pentru că sunt acasă cu Vlad, am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi ascund furia în spatele unei politeți forțate.

Masa de duminică era întotdeauna tensionată, dar azi simțeam că aerul e mai greu ca niciodată. Mihai, soțul meu, se uita la mine cu sprâncenele ridicate, iar soacra mea, doamna Viorica, își încrucișa brațele pe piept și oftează teatral.

— Dar ce faci toată ziua? Oricum stai cu copilul tău, ce mare lucru să mai ai grijă și de Mara? E doar cu un an mai mare decât Vlad, a zis Mihai, încercând să pară rațional.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad avea doar șase luni, iar Mara era o fetiță energică de aproape doi ani. Nu era vorba doar de supraveghere, ci de responsabilitate, de oboseală acumulată, de faptul că nu mai aveam niciun moment pentru mine. Dar cine să mă asculte?

— Nu e așa simplu, Mihai. Nu sunt bonă. Sunt mamă și am nevoie și eu de puțină liniște. Nu pot avea grijă de doi copii mici toată ziua, am spus încet.

Soacra mea a izbucnit:

— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau atâta! Aveam trei copii și munceam la câmp! Acum toate sunteți sensibile și egoiste!

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. M-am uitat la Vlad care dormea liniștit în cărucior și m-am întrebat: „Oare chiar sunt egoistă?”

Seara, Mihai a venit la mine în dormitor.

— Nu înțeleg de ce faci atâta caz. E doar pentru câteva ore pe zi. Sorina (cumnata mea) trebuie să se întoarcă la muncă și nu are cu cine lăsa fata. Tu ești acasă…

— Sunt acasă pentru că am un bebeluș! Nu pentru că am timp liber! Am nevoie de ajutor, nu să devin ajutorul tuturor!

Mihai a oftat și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele. În următoarele zile, telefoanele au început să sune: Sorina plângea că nu are cu cine lăsa copilul, soacra mă certa că stric familia, chiar și mama mea îmi spunea să fiu „mai bună”.

— Ești mamă acum, trebuie să te sacrifici! Toate mamele fac asta! mi-a spus mama la telefon.

Dar nimeni nu vedea cât de greu îmi era deja. Vlad plângea nopțile din cauza colicilor, abia apucam să dorm două-trei ore legate. Mă simțeam epuizată fizic și psihic. Într-o zi, după o noapte albă, am izbucnit în plâns în fața oglinzii. Nu mă mai recunoșteam: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, hainele pătate cu lapte.

Într-o după-amiază, Sorina a venit la ușa mea cu Mara în brațe.

— Te rog, măcar azi! Am o ședință importantă la serviciu! Nu știu ce mă fac!

Am privit-o neputincioasă. Mara s-a agățat de piciorul meu și a început să plângă. Vlad s-a trezit și el și a început să urle. M-am simțit prinsă într-o capcană. Am luat-o pe Mara în brațe și am încercat să-i liniștesc pe amândoi. După două ore eram leoarcă de transpirație și lacrimi.

Când Sorina a venit să o ia pe Mara, m-a privit cu ochii roșii:

— Mulțumesc… Știu că nu vrei asta, dar nu am altă soluție.

Am dat din cap fără să spun nimic. În acea seară Mihai mi-a spus:

— Vezi? Nu e chiar atât de greu. Poate ar trebui să te gândești mai bine la familie.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. De ce trebuie mereu femeia să se sacrifice? De ce nu poate Mihai să stea el cu copiii câteva ore? De ce nu caută Sorina o bonă sau o creșă?

În zilele următoare am refuzat din nou să am grijă de Mara. Atmosfera în familie s-a răcit brusc. La următoarea masă de duminică nimeni nu mi-a vorbit. Soacra mea a făcut remarci răutăcioase:

— Unii nu știu ce înseamnă familia adevărată…

Mihai era rece și distant. M-am simțit izolată, ca un intrus în propria familie. Singura care mi-a rămas aproape a fost prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Nu ești egoistă! Ai dreptul la limitele tale! Dacă nu spui „nu” acum, nimeni nu va ține cont vreodată de tine!

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să citesc despre sindromul burnout la mame, despre presiunea socială pusă pe femei în România: „Ești mamă? Trebuie să te sacrifici!” Dar cine are grijă de noi?

Într-o seară l-am chemat pe Mihai la o discuție serioasă.

— Dacă vrei ca familia noastră să funcționeze, trebuie să mă asculți! Nu mai pot! Am nevoie de sprijin, nu de reproșuri!

A fost prima dată când m-a privit cu adevărat atent.

— Îmi pare rău… N-am realizat cât de greu îți este. Poate ar trebui să găsim o soluție împreună.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba prea curând. Familia încă mă privește ca pe o egoistă, dar eu știu acum că nu e greșit să-ți ceri drepturile.

Mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: Oare câte femei din România trec prin asta? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu”? Ce înseamnă cu adevărat sacrificiul într-o familie?