„Nu sunt bona ta, sunt mama ta” – Mărturia unei bunici din București

— Maria, vii să iei copiii de la grădiniță? Am ședință și Vlad nu poate ajunge! vocea Irinei răsună în telefon, grăbită, fără urmă de mulțumire sau întrebare dacă pot. Mă uit la ceas: e aproape ora patru. Tocmai terminasem de spălat vasele și mă pregăteam să mă așez puțin, să-mi trag sufletul. Dar nu apuc niciodată. De când m-am pensionat, viața mea a devenit un carusel între casa mea și casa lor, între nepoți, cumpărături și gătit.

Nu mă plâng că-mi iubesc nepoții. Pe Ana și pe Radu i-aș lua în brațe oricând, le-aș citi povești până adorm. Dar parcă nu mai sunt mama lui Vlad, ci bona Irinei. Și nu știu când s-a întâmplat asta. Poate atunci când am început să spun „da” la orice rugăminte, poate când am pus mereu pe primul loc nevoile lor și am uitat de ale mele.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Irina a intrat în sufragerie cu telefonul la ureche. M-a privit scurt, apoi a spus:
— Mama, ai putea să vii și mâine dimineață? Am o prezentare importantă la serviciu.

Am simțit un nod în gât. Nu era o întrebare, era o așteptare. Vlad stătea pe canapea, cu ochii în ecranul laptopului.
— Vlad, tu ce zici? am încercat să-i atrag atenția.
— Mama, dacă poți… Ne salvezi mult.

M-am ridicat încet. În oglinda holului mi-am văzut chipul obosit, părul alb strâns la spate. M-am întrebat când am îmbătrânit atât de mult. Când am devenit invizibilă pentru copilul meu?

A doua zi dimineață, în autobuzul 381 spre Drumul Taberei, am privit pe geam la oamenii grăbiți. M-am gândit la mama mea, cum mă certa că mă sacrific prea mult pentru alții. „Maria, nu te uita mereu la alții! Ai grijă și de tine!” Dar cum să nu mă uit la Vlad? E băiatul meu. Și totuși…

La grădiniță, Ana m-a îmbrățișat cu forță:
— Bunicooo! Ai venit!

Zâmbetul ei mi-a mai alinat sufletul. Dar când am ajuns acasă și am început să gătesc pentru toți, m-am simțit iar ca o umbră. Irina a venit târziu, a luat copiii din sufragerie fără să mă întrebe dacă am nevoie de ceva sau dacă mă doare spatele.

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. Am adormit plângând în pernă. Nu pentru că nu vreau să-i ajut, ci pentru că nimeni nu mă vede cu adevărat.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Vlad. L-am sunat:
— Vlad, trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat, mama?
— Simt că nu mai pot. Sunt obosită. Nu sunt bona voastră, sunt mama ta și bunica lor. Vreau să fiu parte din familie, nu doar cineva care face treabă prin casă.

A tăcut câteva secunde.
— Mama… Nu mi-am dat seama că te simți așa. Dar avem nevoie de tine…
— Și eu am nevoie de voi! De un cuvânt bun, de o îmbrățișare… De respect.

A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Seara aceea a fost diferită. Vlad a venit la mine acasă cu Ana și Radu. Au adus flori și prăjituri.
— Mulțumim că ești mereu aici pentru noi, mama! a spus Vlad și m-a strâns în brațe.
Irina părea stânjenită:
— Maria… N-am vrut niciodată să te fac să te simți folosită. Poate n-am știut cum să-ți arătăm recunoștința.

Am plâns toți trei în bucătărie. Copiii s-au jucat pe covor, iar eu m-am simțit din nou văzută.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. Sunt zile când tot eu iau copiii de la școală sau gătesc pentru toată lumea. Dar acum știu că pot spune „nu” uneori fără să mă simt vinovată. Și că merit să fiu iubită și respectată nu doar pentru ce fac, ci pentru cine sunt.

Mă întreb adesea: câte bunici din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi au uitat să ceară respect și iubire? Poate e timpul să vorbim mai des despre asta…