Nu Sunt Doar O Menajeră: Povestea Mea Despre Lupta Pentru Respect și Visuri

— Nu știu ce-ți mai trebuie, Irina, ai tot ce-ți trebuie aici! Ai casă, ai copil, ai bărbat care aduce bani acasă! Ce vrei mai mult?

Vocea lui Cătălin răsuna în bucătăria mică, printre vasele nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam. În mintea mea, răspunsul era clar, dar pe buze nu reușeam să-l rostesc fără să simt un nod în gât: „Vreau să fiu văzută. Să contez. Să nu fiu doar menajera casei.”

— Cătălin, nu e vorba doar despre bani sau casă. Eu… simt că nu mai sunt eu. Nu mai știu cine sunt, am nevoie să fac ceva pentru mine, să mă simt vie!

El a oftat adânc, s-a ridicat de la masă și a început să-și caute cheile, evitând să mă privească.

— Ai început iar cu prostiile astea. Ce vrei să faci? Să te duci la cursurile alea de pictură? Să lași copilul cu mama ta și să te plimbi prin oraș? Nu vezi că nu avem timp de mofturi?

M-am simțit mică, invizibilă. De trei ani, de când s-a născut Maria, viața mea s-a redus la scutece, mâncare și curățenie. Înainte eram Irina cea veselă, care picta pereții liceului și visa să aibă o expoziție la Muzeul de Artă din Iași. Acum eram doar „mama Mariei” sau „nevasta lui Cătălin”.

În acea noapte n-am dormit. M-am uitat la tavanul alb și am încercat să-mi amintesc când am râs ultima dată din toată inima. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt vinovată că am ajuns aici, acceptând mereu să fiu pe ultimul loc.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și am pus-o pe masă ca de obicei. Cătălin citea știrile pe telefon.

— Am vorbit cu mama. Poate să stea cu Maria două ore pe săptămână. M-am înscris la cursul de pictură.

A ridicat ochii spre mine, mirat și iritat.

— Faci ce vrei tu, dar să nu te plângi după aia că nu ai timp sau că ești obosită!

Am simțit un fior de revoltă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că fac ceva pentru mine. La cursuri, mirosul de vopsea și sunetul pensulei pe pânză m-au făcut să uit de tot. Am cunoscut-o pe Alina, o femeie divorțată care picta ca să-și aline dorul de fiica ei plecată în Germania.

— Știi ce e cel mai greu? Să te simți singură lângă cineva care ar trebui să te iubească — mi-a spus Alina într-o pauză.

Am simțit că mă privește direct în suflet. Am început să-i povestesc despre Cătălin, despre cum mă simt invizibilă.

— Nu ești singura. Dar trebuie să lupți pentru tine. Dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face — mi-a spus ea.

Seara, acasă, Cătălin era tot mai distant. Îl deranja că lipsesc două ore pe săptămână. Maria era fericită când îi arătam desenele mele.

— Mami, pictează o zână! — îmi cerea ea cu ochii mari.

Într-o seară, după ce am pus-o pe Maria la culcare, l-am găsit pe Cătălin în sufragerie.

— Putem vorbi?

A dat din cap fără chef.

— Simt că nu mă mai vezi ca pe o parteneră. Simt că sunt doar menajera casei. Eu vreau mai mult. Vreau să pictez, vreau să cresc ca om. Vreau să fii mândru de mine, nu doar să mă tolerezi.

A tăcut mult timp.

— Irina… eu muncesc toată ziua pentru voi. Nu înțeleg ce-ți lipsește.

— Îmi lipsește respectul tău! Îmi lipsește sprijinul tău! Nu vreau să fiu doar o umbră prin casă!

A izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, du-te! Fă ce vrei! Dar nu te aștepta să-ți țin isonul la toate prostiile!

Am plâns toată noaptea. Dimineața am decis: nu mă voi opri. Am început să postez picturile mele online. O galerie mică din oraș mi-a propus să expun câteva lucrări. Mama m-a susținut:

— Irina, tu ai fost mereu talentată. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești!

Cătălin a venit la vernisaj fără tragere de inimă. A stat într-un colț, privind cum lumea îmi admira tablourile.

După eveniment, acasă, mi-a spus:

— N-am crezut că o să vină atâția oameni pentru tine…

L-am privit în ochi:

— Poate ar trebui să începi să crezi în mine.

Nu știu dacă relația noastră va supraviețui acestei schimbări. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu redusă la rolul de menajeră.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la visuri? Voi ce ați face în locul meu?