„Nu sunt menajera ta!” — Cum am realizat, după 20 de ani de căsnicie, că m-am pierdut pe mine însămi

— Camelia, iar nu ai făcut nimic toată ziua?
Vocea lui Sorin răsună din hol, tăioasă, ca o lamă rece. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum mi se strânge stomacul. E deja a treia oară săptămâna asta când aud aceeași întrebare. Mă uit la mâinile mele crăpate de detergent și mă întreb: chiar nu vede nimeni cât muncesc?

— Am făcut curat, am gătit, am dus copiii la școală, am plătit facturile… îi răspund încet, dar el deja își aruncă geaca pe cuier și deschide televizorul.

— Da, da, lucruri de femeie. Să vezi ce greu e la serviciu, să stai cu șeful pe cap toată ziua!

Mă doare fiecare cuvânt. În mintea mea se derulează anii: cum am renunțat la facultate când a apărut primul copil, cum am acceptat să ne mutăm la țară pentru jobul lui mai bun, cum am lăsat totul deoparte pentru ca familia să fie bine. Dar cine are grijă de mine?

În acea seară, după ce copiii — Vlad și Irina — s-au culcat, m-am uitat în oglindă. Chipul meu era obosit, ochii goi. Unde e Camelia care visa să devină profesoară de limba română? Unde e fata care râdea cu prietenele la terasă și visa să călătorească?

A doua zi dimineață, la cafea, mama m-a sunat.

— Ce faci, mamă? Pari obosită…

Am ezitat. Să-i spun? Să tac?

— Sunt bine, mamă. Doar un pic obosită…

— Ai grijă de tine, Camelia. Nu te pierde printre treburi și griji.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Dar cum să nu mă pierd când toți trag de mine? Vlad vrea sandvișuri pentru școală, Irina are nevoie de ajutor la teme, Sorin vrea cina caldă și liniște în casă. Eu? Eu unde sunt în toată ecuația asta?

Într-o zi de sâmbătă, când Sorin a plecat cu băieții la pescuit și copiii erau la bunici, am deschis vechiul meu jurnal. Am citit pagini scrise cu ani în urmă: „Vreau să predau copiilor, să-i ajut să iubească literatura.” Am început să plâng. Nu mai eram femeia aceea. Eram doar „mama”, „soția”, „gospodina”.

Seara, când Sorin s-a întors acasă, mi-am făcut curaj:

— Sorin, aș vrea să mă angajez. Poate la bibliotecă sau la școala din sat…

S-a uitat la mine ca la o străină:

— Și cine mai are grijă de casă? Cine face mâncare? Crezi că ne permitem să plătim pe cineva? Lasă prostiile!

M-am simțit mică, invizibilă. Dar ceva în mine s-a rupt atunci. Nu mai puteam continua așa. În zilele următoare am început să caut anunțuri de angajare pe ascuns. Am vorbit cu directoarea școlii din sat — doamna Popescu — care mi-a spus că ar avea nevoie de cineva pentru meditații la limba română. Am acceptat imediat.

Când i-am spus lui Sorin că am început să dau meditații, a izbucnit:

— Ai făcut-o fără să mă întrebi?! Asta e lipsă de respect!

— Respect? Dar tu mă respecți pe mine? Tu vezi cât mă sacrific pentru voi?

A urmat o ceartă lungă. Copiii s-au ascuns în camerele lor. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să fie pace în casă. La toate visele îngropate sub griji și treburi casnice.

În următoarele luni am continuat cu meditațiile. Pentru prima dată după mulți ani simțeam că fac ceva pentru mine. Copiii au început să mă privească altfel — Irina mi-a spus într-o zi:

— Mami, îmi place când zâmbești așa! Parcă ești altcineva…

Sorin însă devenea tot mai distant. Nu mai vorbeam decât despre facturi și problemele copiilor. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă vrei carieră, fă ce vrei! Dar eu nu mai pot trăi cu o femeie care nu-și vede de familie!

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu am mai dat înapoi. Am continuat să merg la școală, să citesc cu copiii din sat, să mă redescopăr.

Într-o zi, mama m-a vizitat și m-a găsit citind cu Irina pe canapea.

— Asta e fata mea! Sclipirea asta din ochi n-am mai văzut-o de ani buni…

Am zâmbit printre lacrimi.

După douăzeci de ani de căsnicie, am ales să nu mai fiu doar menajera casei mele. Am ales să fiu din nou Camelia — femeia care visează și luptă pentru ea însăși.

Poate că familia mea nu va mai fi niciodată la fel. Poate că Sorin nu va înțelege niciodată ce simt. Dar astăzi mă uit în oglindă și văd o femeie care începe să se regăsească.

Oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fie liniște în casă?