„Nu sunt menajera ta!” — Cum m-am pierdut și regăsit după douăzeci de ani de căsnicie

— Camelia, ce-ai făcut toată ziua? Iar stai și te uiți la telenovele?
Vocea lui Sorin a spart liniștea din sufragerie ca un ciob rece. M-am oprit din frecatul podelei și am rămas cu mâinile în apă, simțind cum fiecare cuvânt mă lovește în piept. Era târziu, afară ploua cu găleata, iar copiii dormeau deja. M-am uitat la el, dar privirea lui era rece, ca a unui străin.

— Nu sunt menajera ta, Sorin! am izbucnit, fără să-mi dau seama că vocea îmi tremura.

A râs scurt, ironic.
— Atunci ce ești? Că de când nu mai lucrezi, parcă nici nu mai exiști.

M-am retras în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. Am simțit cum totul se prăbușește peste mine: anii în care am renunțat la serviciu ca să cresc copiii, zilele în care am uitat să mănânc de grija lor, serile în care adormeam pe canapea cu vasele nespălate. M-am uitat la mâinile mele crăpate de detergent și mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt.

Cândva eram Camelia — fata cu vise mari din Bacău, care voia să devină profesoară de limba română. Îl cunoscusem pe Sorin la facultate, la o petrecere studențească. Era carismatic, plin de viață, iar eu mă simțeam specială lângă el. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede. După nașterea lui Vlad și apoi a Ilincăi, am renunțat la catedră „doar pentru câțiva ani”, ca să fiu mamă cu normă întreagă. Ani care s-au transformat într-o viață întreagă.

La început, nu mi-a părut rău. Îmi plăcea să le pregătesc micul dejun copiilor, să le citesc povești înainte de culcare, să-i văd crescând. Dar încet-încet, lumea mea s-a micșorat: griji casnice, cumpărături, teme pentru școală, programări la doctor. Prietenele mele au dispărut una câte una — unele au plecat în străinătate, altele s-au pierdut printre propriile probleme. Singura mea „ieșire” era piața sau ședința cu părinții.

Sorin venea tot mai târziu acasă. La început dădea vina pe serviciu, apoi pe trafic. În ultimii ani abia dacă mai vorbeam altceva decât despre facturi sau copii. Când încercam să-i spun că mă simt singură, îmi răspundea sec: „Toți suntem obosiți”.

În acea seară ploioasă am simțit că nu mai pot. Am stat pe marginea patului și am plâns până dimineața. A doua zi am găsit curajul să mă uit lung în oglindă: ochii mei erau umflați, părul nepieptănat, fața palidă. Cine era femeia aceea? Unde dispăruse Camelia cea visătoare?

În următoarele zile am început să scriu într-un caiet vechi — gânduri, frustrări, amintiri. Era singurul loc unde puteam fi sinceră cu mine însămi. Într-o dimineață am găsit un anunț pe Facebook: „Cursuri gratuite de dezvoltare personală pentru femei”. Am ezitat mult înainte să mă înscriu. Mi-era teamă că Sorin va râde de mine sau că nu voi avea timp.

— Ce-i cu tine? De ce te-ai aranjat așa? m-a întrebat el într-o sâmbătă dimineață.
— Merg la un curs.
— Ce curs? Ai chef de prostii la vârsta asta?
Am strâns din dinți și am plecat fără să-i răspund.

La curs am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care fusese contabilă și acum creștea singură trei copii; Lidia, care divorțase după douăzeci și cinci de ani; Simona, care lucra la supermarket și visa să devină coafeză. Am vorbit despre frici, despre rușine, despre cum ne-am pierdut pe drum. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ascultată.

Seara îi povesteam Ilincăi ce am învățat.
— Mami, tu chiar ai fost profesoară? a întrebat ea mirată.
— Da, iubita mea.
— Atunci de ce nu mai ești?
N-am știut ce să-i răspund.

Pe măsură ce treceau săptămânile, începeam să mă schimb: mergeam la coafor, citeam din nou romane, ieșeam la cafea cu fetele de la curs. Sorin devenea tot mai iritat.
— Ai găsit pe altcineva? De ce te porți așa?
— Nu! Doar încerc să-mi amintesc cine sunt.
El a trântit ușa și a plecat fără să spună nimic.

Într-o zi l-am găsit pe Vlad plângând în camera lui.
— Ce s-a întâmplat?
— Tata zice că nu mai ești ca înainte… Că nu-ți mai pasă de noi.
M-a durut enorm.
— Vlad, vă iubesc mai mult ca oricând. Dar trebuie să mă iubesc și pe mine.

În acea seară am avut o discuție lungă cu Sorin. I-am spus tot ce mă apăsa: cât de invizibilă mă simt, cât de mult m-a durut lipsa lui de sprijin și cum nu vreau să fiu doar o umbră prin casă.
— Și eu sunt obosit! Și eu am probleme! a strigat el.
— Dar tu ai viața ta! Eu nu mai am nimic al meu!
Am plâns amândoi atunci — pentru prima dată după mulți ani.

Nu s-a schimbat totul peste noapte. Au urmat luni grele: certuri, tăceri apăsătoare, încercări de împăcare. Dar ceva s-a rupt și ceva s-a născut din nou în mine. Am început să predau meditații copiilor din cartier. Încet-încet mi-am recâștigat respectul de sine și bucuria de a trăi.

Astăzi nu pot spune că suntem o familie perfectă. Dar nu mai sunt invizibilă — nici pentru ei, nici pentru mine însămi. Am prietene noi, planuri mici doar pentru mine și curajul de a spune „nu” când simt că mă pierd iar.

Mă uit uneori în oglindă și zâmbesc amar: oare câte femei ca mine trăiesc în umbră? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre cratițe și teme pentru acasă? Voi ce ați face dacă într-o zi nu v-ați mai recunoaște în oglindă?