„Nu sunt o mamă rea, doar că nu am de unde” – Povestea mea cu fiica mea, Julia

— Mamă, nu înțelegi! Toți părinții ajută, numai tu… mereu spui că nu ai!

Vocea Juliei răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. O privesc: ochii ei albaștri, aceiași ca ai tatălui ei, mă privesc cu reproș. Simt cum mă strânge inima.

— Julia, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Nu pot să-ți dau ce nu am…

Ea oftează teatral și își dă ochii peste cap.

— Dar mama lui Vlad îi dă bani lunar! Și îi cumpără haine la copii, le plătește excursii… Tu nici măcar nu întrebi dacă avem nevoie de ceva!

Mă uit la ea și simt cum mă apasă vinovăția. Poate că am greșit undeva. Poate că dacă aș fi muncit mai mult, dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, dacă aș fi avut norocul să am un soț care să rămână lângă mine… Dar viața nu mi-a dat decât un copil târziu și o bătrânețe singuratică.

Am visat mereu să fiu mamă. Am încercat ani la rândul, am plâns nopți întregi când vedeam testele negative. Când am rămas însărcinată la 45 de ani, lumea m-a judecat: „Ești prea bătrână”, „Ce-o să faci când copilul va fi mare?”. Dar eu am crezut că dragostea mea va compensa totul.

— Julia, am făcut tot ce am putut pentru tine. Ți-am dat tot ce-am avut…

— Nu e adevărat! Niciodată nu ai avut timp pentru mine! Mereu erai obosită sau bolnavă. Acum nici bani nu ai!

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice boală. Îmi amintesc cum alergam după orele de la școală să-i gătesc ceva cald, cum îi coseam hainele rupte ca să nu râdă copiii de ea. Cum îi citeam povești seara, chiar dacă adormeam cu cartea în mână de oboseală.

— Julia, nu toți avem norocul să fim sănătoși sau bogați. Eu am muncit cât am putut… Știi bine că după ce tatăl tău ne-a părăsit, am rămas singure. Nu a fost ușor.

Ea tace o clipă, apoi își scoate telefonul și începe să scrie ceva nervos. Simt că mă pierd printre amintiri: primul ei zâmbet, primul pas, prima zi de școală când mi-a spus „Mami, să nu pleci!”. N-am plecat niciodată cu adevărat, dar poate că n-am fost acolo așa cum și-ar fi dorit ea.

— Uite, Vlad zice că ar trebui să-ți fie rușine! El nu-și imaginează cum e să nu poți conta pe părinți…

Îmi mușc buza ca să nu plâng. Vlad, ginerele meu, mereu a privit familia mea cu superioritate. Părinții lui au avut afaceri, case la țară și la oraș. Eu am doar apartamentul ăsta mic și o pensie amară.

— Julia, nu vreau să te fac de rușine. Dar nici nu pot să inventez bani…

— Atunci de ce m-ai făcut? Dacă știai că n-o să poți să-mi oferi nimic?

Îmi cade cana din mână și se sparge pe gresie. Mă aplec încet să strâng cioburile, dar lacrimile mă împiedică să văd clar. Mâinile îmi sângerează ușor.

— Mamă! Ce faci? Lasă-le!

Pentru prima dată în seara asta aud o urmă de grijă în vocea ei. Îmi ridic privirea spre ea și văd că s-a înmuiat puțin.

— Julia… tu chiar crezi că n-am vrut tot ce-i mai bun pentru tine?

Ea oftează din nou și se așază lângă mine pe jos.

— Nu știu… Poate că da. Dar mi-e greu când văd cât de ușor le e altora.

O iau de mână și simt cât e de rece.

— Și mie mi-e greu. Mi-a fost greu mereu. Dar te-am iubit mai mult decât orice pe lume.

Stăm așa câteva minute în tăcere. În sfârșit, Julia rupe liniștea:

— Poate că ar trebui să vorbim mai des… Să ne spunem ce ne doare.

Zâmbesc trist.

— Poate că da. Poate că dragostea nu ține loc de bani, dar nici banii nu țin loc de dragoste.

Ea mă privește lung și pentru prima dată simt că mă vede cu adevărat: o femeie obosită, dar care a dat tot ce a putut.

Noaptea cade peste orașul nostru cenușiu. Julia pleacă spre casa ei mare, iar eu rămân cu gândurile mele și cu cioburile unei cani sparte. Oare chiar sunt o mamă rea doar pentru că nu pot oferi bani? Sau dragostea mea valorează mai puțin în lumea asta grăbită?

Voi ce credeți? E vina mea că nu pot oferi mai mult? Sau ar trebui ca iubirea unei mame să fie suficientă?