Nu sunt sluga familiei – Povestea unei nurori românce care a spus „ajunge”

— Irinaaa! Ce faci acolo? Nu vezi că am nevoie de tine?

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca o sirenă de alarmă din bucătăria casei lor vechi din Ploiești. E sâmbătă dimineață, ora 7:30. Încerc să-mi trag sufletul după o săptămână de muncă la birou, dar liniștea e un lux pe care nu mi-l permit de opt ani, de când m-am măritat cu Radu. Mă ridic încet din pat, cu ochii încă lipiți de somn, și mă întreb pentru a mia oară: oare când o să fie și viața mea despre mine?

Cobor scările și o găsesc pe Viorica agitându-se printre cratițe. Radu stă la masă, butonând telefonul, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla.

— Irina, pune mâna și curăță cartofii ăștia! Și vezi că trebuie dat cu mopul în sufragerie, că vine sora-mea pe la prânz!

Înghit în sec. Nu e prima dată când mi se cere să fiu peste tot și să fac totul. Dar azi simt că ceva s-a rupt în mine.

— Viorica, am venit să vă ajut, dar nu pot face totul singură. Poate mă ajută și Radu, nu?

Soacra mă privește ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie. Radu oftează și se ridică fără chef.

— Lasă, mamă, fac eu mopul… zice el, dar știu că o face doar ca să nu mai audă discuții.

Așa e mereu: eu sunt cea care trebuie să se conformeze, să nu supere, să nu refuze. Am crescut la țară, într-o familie unde mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să fie gospodină și să-și respecte bărbatul și familia lui”. Am crezut-o. M-am străduit să fiu nora perfectă: găteam, spălam, făceam curat, aveam grijă de toți. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată ce vreau eu.

În acea zi, după ce am terminat treaba, m-am dus în camera noastră și am început să plâng în hohote. Radu a venit după mine.

— Ce ai, Irina? De ce plângi?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai vreau să fiu sluga nimănui! Eu nu mai am viață! Tu nu vezi că mama ta mă tratează ca pe o servitoare?

Radu s-a uitat la mine lung, apoi a dat din umeri.

— Așa e la noi… Ce vrei să fac? E bătrână, are nevoie de ajutor.

— Dar eu? Eu nu contez? Eu nu am nevoie de sprijin?

A tăcut. Pentru prima dată am simțit că suntem doi străini sub același acoperiș.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Viorica a început să mă ignore sau să-mi vorbească tăios. La masă era mereu rece cu mine. Sora lui Radu, Alina, a venit într-o zi și mi-a spus:

— Irina, dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Mama a muncit toată viața pentru casa asta!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am sunat-o pe mama mea la țară.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai vreau să trăiesc așa…

Ea a oftat greu.

— Fata mea, știu că e greu. Dar uneori trebuie să te gândești și la tine. Nu poți trăi viața altora la nesfârșit.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară i-am spus lui Radu:

— Eu plec la mama câteva zile. Am nevoie să mă gândesc la ce vreau cu adevărat.

Radu a rămas mut. Viorica a început să plângă teatral:

— Uite ce-ai făcut! Îți lași bărbatul și casa pentru niște mofturi!

Am plecat cu inima grea, dar cu un sentiment ciudat de eliberare. La țară, sub nucul bătrân din curte, am stat cu mama și am vorbit ore întregi despre viață, despre sacrificii și despre cât de ușor ne pierdem pe noi înșine încercând să-i mulțumim pe alții.

După trei zile m-am întors hotărâtă. I-am spus lui Radu că vreau să ne mutăm singuri sau măcar să punem limite clare între noi și părinții lui.

— Nu pot să-mi las mama singură… a zis el.

— Atunci eu nu mai pot rămâne aici. Ori găsim o soluție împreună, ori fiecare merge pe drumul lui.

A fost cel mai greu moment din viața mea. Radu a ales să rămână cu mama lui. Eu mi-am făcut bagajele și am plecat la București, unde am găsit o chirie mică și un job nou. Primele luni au fost grele – singurătatea mă apăsa, dar simțeam că respir pentru prima dată după ani de zile.

Am început să merg la terapie și am cunoscut alte femei care treceau prin situații similare. Am învățat că nu e rușine să spui „nu”, că nu ești egoist dacă te pui pe primul loc din când în când.

Acum, după aproape un an de la acel moment de cotitură, încă mă doare despărțirea de Radu și faptul că familia lui m-a respins ca pe un obiect stricat. Dar mă uit în oglindă și văd o femeie care a avut curajul să-și ceară dreptul la fericire.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în umbra unor tradiții care le sufocă visele? Unde se termină ajutorul firesc și unde începe sacrificiul care ne distruge sufletul? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?