„Nu te urca în mașina mea cât ești gravidă!” – poveste despre superstiții, conflicte de familie și singurătate în România

— Nu te urca în mașina mea cât ești gravidă! — vocea lui Radu a răsunat ascuțit, spartă de nervi și de o teamă pe care nu o înțelegeam. Eram în parcarea blocului, cu burta mea rotundă, de șapte luni, și cu sacoșele grele în mâini. Mă uitam la el, nevenindu-mi să cred că vorbește serios. — Radu, e frig, nu pot să merg pe jos până la piață, te rog… — am încercat să-l înduplec, dar el a trântit portiera și a pornit motorul, lăsându-mă acolo, cu ochii în lacrimi și cu inima strânsă.

Nu era prima dată când Radu se lăsa condus de superstiții, dar niciodată nu fuseseră atât de absurde. De când cumpărase mașina nouă, părea că orice gest, orice pas greșit, orice „semn rău” putea să-i strice norocul. Mama lui, tanti Viorica, îi băgase în cap că dacă o femeie însărcinată urcă prima dată într-o mașină nouă, aduce ghinion. Și, deși râdeam de obiceiurile astea la început, acum nu mai era nimic de râs.

Am urcat încet scările, cu genunchii tremurând. În apartament, am izbucnit în plâns. M-am simțit umilită, respinsă, ca și cum nu mai aveam niciun loc în viața lui. Seara, când a venit acasă, nici nu s-a uitat la mine. A deschis televizorul și a început să butoneze telefonul. — Nu înțelegi că nu e despre tine? E despre norocul nostru! — a spus, fără să ridice ochii. — Dar eu ce sunt, Radu? Un blestem? Copilul nostru e un blestem? — am izbucnit, iar el a tăcut, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

A doua zi, mama m-a sunat să mă întrebe de ce nu răspund la mesaje. I-am spus, printre lacrimi, ce s-a întâmplat. — Lasă-l, mamă, că e prost crescut! — a zis ea, dar vocea ei era plină de îngrijorare. — Nu te mai stresa, gândește-te la copil. Dar cum să nu mă stresez? În fiecare zi, Radu găsea alt motiv să mă țină la distanță: ba să nu ating volanul, ba să nu pun mâna pe cheile de la casă, că „așa a zis mama lui”. Mă simțeam ca o străină în propria casă, ca și cum orice aș face, aș aduce ghinion.

Într-o seară, când am încercat să vorbesc cu el despre botez, mi-a spus sec: — Nu vreau să vină prea multă lume, să nu se uite cineva cu ochi răi la copil. — Dar e copilul nostru, Radu! Nu putem să trăim cu frica asta! — am strigat, dar el s-a ridicat și a plecat la maică-sa, lăsându-mă singură, cu burta mea mare și cu sufletul gol.

Începusem să evit să ies din casă. Vecinele mă priveau ciudat, șușoteau când treceam pe lângă ele. Odată, tanti Lenuța mi-a spus pe șoptite: — Să nu te prind că-ți tai unghiile vinerea, că nu-i bine pentru copil! — Am zâmbit amar, dar înăuntru mă simțeam tot mai mică, tot mai izolată. Prietenele mele, Ana și Mihaela, încercau să mă scoată la o cafea, dar nu mai aveam chef de nimic. — Nu pot, fetelor, mă doare spatele, mă doare sufletul, nu știu… — le spuneam, iar ele tăceau, neștiind ce să mai zică.

Când a venit ziua în care trebuia să merg la control, Radu a refuzat să mă ducă cu mașina. — Ia un taxi, nu pot să risc, înțelegi? — mi-a spus, de parcă era ceva firesc. În taxi, șoferul, un domn cu mustață, m-a întrebat de ce nu mă duce soțul. Am zâmbit forțat și am dat vina pe programul lui de la muncă. Dar în sufletul meu, simțeam că mă prăbușesc. La spital, doctorița m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am sprijin acasă. Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. — Să nu te lași, dragă, să nu te lași! — mi-a spus ea, strângându-mi mâna.

Cu fiecare zi, distanța dintre mine și Radu creștea. El vorbea tot mai mult cu mama lui, iar eu mă simțeam tot mai străină. Într-o seară, am auzit-o pe Viorica la telefon: — Să nu o lași să-ți strice norocul, mamă! Să nu o lași! — și Radu dădea din cap, ca un copil ascultător. Am simțit că nu mai pot. Am luat o geantă, câteva haine și am plecat la mama. — Nu mai pot, mamă, nu mai pot! — am izbucnit, iar ea m-a strâns în brațe, fără să spună nimic.

Au trecut săptămâni. Radu nu m-a căutat. Nici măcar când am născut. Am stat singură în salon, cu fetița mea, Mara, în brațe, și am plâns. Mă uitam la ea și mă întrebam cum o să-i explic vreodată de ce tatăl ei nu a fost acolo. Mama a venit zilnic, mi-a adus supă și m-a încurajat. — O să fie bine, mamă, o să vezi. Dar eu nu mai credeam în bine. Mă simțeam vinovată, de parcă eu aș fi adus tot ghinionul în viața noastră.

După două luni, Radu a venit să ne vadă. Era schimbat, obosit, dar încă prins în plasa superstițiilor. — Poate că așa a fost să fie, poate că nu suntem făcuți să fim împreună — a spus, privind în podea. — Dar Mara nu are nicio vină, Radu! — am strigat, cu lacrimi în ochi. — Nu o să te las să-i spui că e ghinionistă, nu o să te las să-i pui fricile tale pe suflet! El a tăcut, apoi a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci.

Acum, când Mara doarme liniștită lângă mine, mă gândesc la toate femeile care trec prin singurătatea asta, prin frica asta de a nu fi „de ajuns”, de a nu fi „norocoase”. Mă întreb: oare câte dintre noi am fost alungate din viața cuiva doar pentru că am adus pe lume un copil? Oare când o să învățăm să ne iubim și să ne prețuim, indiferent de superstiții și de frici moștenite?

Poate că nu sunt eu cea care aduce ghinion. Poate că norocul adevărat e să ai curajul să rămâi tu însăți, chiar și atunci când toți ceilalți te fac să te simți vinovată. Voi ce credeți? Ați trecut vreodată prin ceva asemănător? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe?